IMPROVIZATII

Radiohead - Fake Plastic Trees

2008-12-07T00:49:00.001+02:00

Să dăm cu limba de pământ

2008-11-29T11:59:00.001+02:00

De nenumărate ori destinul poporaşului ăsta românesc a stat în umbra acuzaţiei cum că ar fi pudic. E drept, o pudibonderie (cu accente de ipocrizie) de soi se vede pe la televiziuni şi în scriitură. Dar nu una neapărat forţată - deşi, de multe ori, are şi CNA-ul rolul lui, că altfel n-ar mai fi căţeluşul de curte al noii Securităţi. Efectul de turmă şi-a făcut culcuş în mintea redactorilor şi auto-cenzura şi-a scos capul, timid la început, ostentativ mai târziu. Dar românaşul de rând nu se lasă păcălit. Iese pe stradă, râgâie, scuipă, grohăie şi măcelăreşte sistematic limba română.

Bătrânetul se cenzurează cel mai bine (ca foşti activişti de seamă ce sunt) şi nu înjură, merge la biserică să îşi afişeze hainele de duminică şi hrăneşte câinii comunitari. Cei între două vârste nu îţi sar în ochi (sau în urechi), ei înjurând doar printr-o scăpare cauzată de nerv sau de soartă-condiţie-greutăţi, niciodată în faţa copiilor.

Şi acum ajung la viitorul oricărei ţări: ăi mai tineri şi mai de soi prichindei. Din liceu până în facultate se vede o degradare etapizată, marcată de un limbaj grobian şi de expresii tâmpite.

În volumul Ruxandrei Cesereanu (pe care îl recomand) - "Gulagul în conştiinţa românească", autoarea deconstruieşte sistematic metodele de represiune din timpul închisorilor comuniste. Una dintre formele cele mai eficiente de represiune era limbajul brutal, ameninţarea şi reducerea omului la stadiul larvar, prin înjurături grosolane punctate de pierderea oricărei estetici de limbă. Ei şi aici vine baiul cel mai mare. Se pare că vremurile alea au reuşit,cel puţin la nivel arhetipal, să modifice iremediabil tot ce ţine de limbă şi de stilistică. Efectul a fost unul de recul invers, iar urmările le putem vedea astăzi. Am auzit copii de 11-12 ani vorbind, nu urât, ci de-a dreptul pornografic, un limbaj care i-ar fi provocat până şi lui Henry Miller o roşeaţă discretă în obraji. E drept, limbajul brut, sexual, suferă la noi de lipsa de muzicalitate, iar înjurătura are o istorie foarte veche. Erosul nu este susţinut şi de limbă, riscând să devină din sublim, porcos. Însă, când fiecare propoziţie, sau afirmaţie este accentuată de un "pula m*a" sau de un "să-mi b*g pula", ca ascultător al acestor afirmaţii de soi, rişti să devii pudic. Nu din ruşinea caracteristică, ci din revoltă, din simţ stilistic, din lipsă de ocupaţie poate. Înjurătura a devenit la noi o manifestare a puterii, a grandomaniei, a superiorităţii statutului. Ea merge dincolo de simpla bravadă sau de nerv şi ajunge o uzanţă de marcă, doar pentru cunoscători. Nu te mai revoltă lipsa de muzicalitate şi non-sensul (până şi sexul frumos - da, eternul feminin - foloseşte arhi-uzitatul "să-mi b*g pula", fără a fi posesor al respectivului obiect al muncii) pentru că o auzi de dimineaţa până seara, pe stradă, în bar, în tramvai, în mediile universitare ticsite de maşini exagerat de scumpe. Dacă, acum un secol, bogăţia îţi aducea privilegii intelectuale şi poftă de frumos şi bun, bogăţia în post-comunism a redus beneficiarii la stadiul de maimuţe. Maimuţe care înjură şi scuipa pe deasupra lanţului de aur, obscen de gros. Mitocani cu limbaj ordinar, lipsit de imaginaţie, în care înjurăturile sunt pe atât de clişeice, pe cât sunt ei lipsiţi de inspiraţie...pentru că şi o înjurătură poate fi punctată minunat, să aibă ceva de spus, să meargă dincolo de colocvial şi să fie "inteligentă" şi, de ce nu, frumoasă.

Deşi a devenit clişeică afirmaţia - "Trăim vremurile lui Caragiale" - avem cel puţin o mostră (sunt destule, dar scot la lumină doar una deocamdată) din limbajul universului caragialesc. Uimirea şi teama picantă a lui Brânzovenescu, în faţa răspunderii civice : "E tare! Prea tare!N-o iscălesc!". Deşi, antipodal vis-a-vis de "prea tare"-le lui Brânzovenescu, expresia e întâlnită la tot pasul, într-o ciorbă cretinoidă de excitări şi dejecţii verbale. Nimic nu mai e frumos, sublim, splendid, minunat...totul e "tare", mă-nţelegi!? Dacă apogeul este atins (şi, inevitabil...dumnealui - apogeul - e atins aproape cu rigurozitate) atunci totul e - "PREA TARE!" E beton armat, e ridicol de mişto, e atât de "tare" dom`le! Nu ne mai simţim bine, ne dislocăm într-un "prea tare" care spune totul. Şi o dată cu aruncarea expresiei în conversaţie, ai făcut economie de timp şi de limbă. Ai aruncat cuvintele la gunoi şi ai ejaculat extatic un "prea tare", fără a te afla în pericolul de a nu fi înţeles.

Cum se determină luarea unei hotărâri definitive? Prin decisivitatea unui fapt sau altuia. Ergo, prin faptul "decisiv". Însă termenul în cauză s-a luat de mână (din prea multă singurătate şi nefiind băgat în seamă decât de cronicile sportive) cu "prea tare"-le din paragraful precedent şi s-au mutat în aceeaşi casă. Căsuţa aia de debilitări infatuate care frizează ridicolul. Aşadar, când "prea tare" nu e la-ndemână, scuipi un "decisiv" şi te-ai aranjat pe moment. Deoarece, "decisiv" consonează cu "prea tare". Toate serile în care te-ai simţit bine sunt "decisive". Tipul/tipa de la doi e "decisiv/ă". Tot ce ne înconjoară e "decisiv".Decisiv pentru ce? Pentru nimic. Sau pentru existenţa lui "prea tare" & co. E orgasmatic, îl iubesc, e "decisiv" "prea tare"-le ăsta al nostru. Iar, la rândul său, "decisiv"-ul e "prea tare", ca să nu existe certuri.

La final, un mic necrolog se cere de la sine. Deoarece, pe nesimţite, a dispărut dintre noi, perechea minunată, tată a mulţi copii, prepoziţia "pe", lăsând pronumele "care" în faţa măcelului lingvistic de pe la noi. "pe" a fost uitat de multă vreme, propoziţii întregi rămânând mutilate fără milă şi fără remuşcări. Domnul "Care" a rămas într-o singurătate pustnică, absurd şi folosit ca o cârpă. Târfă de lux, stând despuiat în faţa tuturor, "care" se lasă abuzat de această pletoră de agramaţi în haine scumpe şi cu shawarma între dinţi. "Pe"-ul nostru de toate zilele e de mult dispărut, înghiţit, aruncat, defecat, înecat în abundenţa schizoidală de idioţenii debitate. Să-l plângem cu toţii, că a fost o prepoziţie demnă.

- va urma -

Ia lista neamule! - partea a 2-a

2008-11-24T11:16:00.003+02:00

Că promiteam că vine si partea a doua a listei candidaţilor pătaţi (prim parte aici ) fac uploadul de rigoare cu menţiunea (reiterată) să mergeţi aici http://www.catavencu.ro/lista.html pentru mai multe detalii despre fiecare "pătat" în parte. Enjoy!

Judeţul Argeş

Georgiu Gingăraş (PSD), Adrian Miuţescu (PNL), Dan Dumitru Zamfirescu (PRM), Gheorghe Banzea (PNL), Cristian Boureanu (PD-L), Gheorghe Davidescu (PD-L), Filip Georgescu (PSD) şi Bogdan Niculescu Duvăz (PSD).

Judeţul Bacău

Viorel Hrebenciuc (PSD), Cristian Vintilă (PSD), Vlase Petru Gabriel (PSD), Endre Bereczki (PSD), Constantin Avram (PSD), Iulian Iancu (PSD), Constantin Drăgănuţă (PD-L), Cristian Cucuian (PD-L), Liviu Miroşeanu (PD-L), Tudoriţa Lungu (PD-L), Ionel Palăr (PNL), Ioan Silviu Lefter (PNL), Lucian Ciubotaru (PNL), Silvestru Dogaru (PNL), Tudor Chiuariu (PNL) şi Gabriel Stănică Lupu (PNL).

Judeţul Botoşani

Mircea Dănuţă (PSD), Mihai Axinte (PNL), Florin Turcanu (PNL), Cristian Vasile Achiţei (PD-L) şi Liviu Constantin Conţac (PSD).

Judeţul Brăila

Doru Damian (PSD), Daniela Bartoş (PSD), Viorel Balcan (PSD), Mihai Tudose (PSD), Cristian Rizea (PSD), Tudorel Arbunea (PNG-CD), Gheorghe Puşcaşu (PNG-CD), Adrian Mihail Drăgan (PNG-CD), Diana Tuşa (PNL), Horia Văsioiu (PNL), Eugen Bădălan (PD-L), Costel Turtoi (PRM) şi Valeriu Popa (PRM).

Bucureşti

Emanuel Onoriu (PNG), Virgil Viorel Tudorache (PNG), Horia Culcescu (PNG), George Becali (PNG), Alexandru Ciocîlteu (PD-L), Dănuţ Liga (PD-L), Cătălin Croitoru (PD-L), Elena Udrea (PD-L), Silviu Prigoană (PD-L), Alina Gorghiu (PNL), Bogdan Olteanu (PNL), Ludovic Orban (PNL), Marius Marinescu (PC), Alexandru Fărcaş (PSD+PC), Ovidiu Tiberiu Muşetescu (PSD), Doru Giugula (PSD), Sergiu Andon (PC), Corneliu Ciontu (PC), Aurelia Vasile (PSD) şi Lukács Vilmos (UDMR).

Judeţul Buzău

Adrian Mocanu (PSD), Valeriu Alexandru Ungureanu (PSD), George Ion Tomescu (PNG-CD), Marian Cătălin Predoiu (PNL), Marian Ghiveciu (PSD+PC) şi Cezar Florin Preda (PD-L).

Judeţul Călăraşi

Adela Alexe (PSD), Dumitru Boabeş (PSD), Stelian Fuia (PD-L), Marian Dinulescu (PD-L), Constantin Tudor (PD-L), Vasile Iliuţă (PD-L), Dan Motreanu (PNL), Eugen Nicolăescu (PNL), Nicolae Şerbu (PNŢCD) şi Aurelian Pavelescu (PNŢCD).

Judeţul Constanţa

Antoanela Marinescu (PSD), Manuela Mitrea (PSD), Eduard Martin (PSD), Zanfir Iorguş (PD-L), Laurenţiu Mironescu (PD-L), Gheorghe Dragomir (PNL), Gheorghe Albu (PNL), Constantin Matei (PNL), Andrian Mihei (PNL), Florentin Scaleţchi (PNG-CD) şi Stelian Duţu (independent).

Judeţul Dîmboviţa

Aurel Cucu (PD-L), Jean Popescu (PD-L), Bogdan Cantaragiu (PD-L), Ion Dumitru (PSD), Victor Sanda (PSD), Ion Stan (PSD), Gheorghe Ana (PSD), Sache Neculaescu (PSD), Gabriel Plăiaşu (PNL) şi Maria Cristea (PNL).

Judeţul Galaţi

Florin Costin Pâslaru (PSD), Dan Nica (PSD), Viorel Ştefan (PSD), Bogdan Ciucă (PC), Doruleţ Resmeriţă (PD-L), Mihail Boldea (PD-L), Viorel Cristovici (PNL), Sandu Traian (PNL), Mihai Bucatanschi (PNL), Mihai Manoliu (PNL), Vlad Vladimir Galin Corini (PRM), Dorin Meran (PRM), Marin Costel (PRM), şi Călin Nestor (PRM).

Judeţul Giurgiu

Valentin Adrian Iliescu (PD-L), Victor Boiangiu (PD-L), Dan Pasat (PNL), Daniel Chiţoiu (PNL) şi Dragoş Ujeniuc (PNL).

Judeţul Ialomiţa

Tinel Gheorghe (PD-L) şi Dan Mircea Popescu (PSD).

Judeţul Iaşi

Petru Movilă (PD-L), Dan Cârlan (PD-L), Daniel Oajdea (PD-L), Mugurel Cozmanciuc (PNL), Cristian Adomniţei (PNL), Relu Fenechiu (PNL), Camelia Gavrilă (PNL), Traian Dobre (PNL), Cristian Nechifor (PSD), Doru Tompea (PSD), Anghel Stanciu (PSD) şi Neculai Răţoi (PSD).

Judeţul Ilfov

Gheorghe Neţoiu (PSD+PC), Gabriel Oprea (PSD) şi Ninel Peia (PSD+PC).

Judeţul Neamţ

Culiţă Tărîţă (PSD), Ioan Munteanu (PSD), Iulian Ţocu (PSD), Dorinel Ursărescu (PNL), Şerban-Cezar Strătilă (PNL), Gheorghe Popescu (PNL) şi Stelian Ghiţă (PD-L).

Judeţul Prahova

Marian Săniuţă (PSD), Horaţiu Zăgan (PSD), Mircea Grigore (PSD), Adrian Năstase (PSD), Emil Calotă (PSD), Radu Oprea (PSD), Ionuţ Ionescu (PSD), Gabriel Hornoiu (PD-L), Florin Anghel (PD-L), Nicolae Alexandri (PNL) şi Iulian Teodorescu (PNL).

Judeţul Suceava

Mircea Druc (PD-L), Ioan Stan (PSD), Eugen Bejinariu (PSD), Titi Petre (PSD), Petru Tărniceru (PSD), Philip Rozopol (PNL), Alexandru Băişanu (PNL), Brînduşel Nichitean (PNL) şi Cezar Ioja (PNL).

Judeţul Tulcea

Paul Cononov (PNL), Horia Teodorescu (PSD), Dumitru Enache (PD-L), Marian Avram (PD-L), Mihai Stroe (PD-L), Octavian Marius Popa (PNL) şi Gheorghe Turlică (PNG-CD).

Judeţul Teleorman

Ioan Codruţ Şereş (PC), Nicolae Bănicioiu (PSD) şi Robert Sorin Negoiţă (PSD).

Judeţul Timiş

Horia Cristian (PNL), Gheorghe Ciobanu (PD-L), Petru Andea (PSD), Iosif Oncu (PSD) şi Ionel Patrichi (PNL).

Judeţul Vaslui

Victor Cristea (PSD) şi Dan Marian (PNL).

Judeţul Vrancea

Nicolae Latcan (PNL), Răzvan Mustea-Şerban (PD-L), Anghel Tîlvăr (PSD), Mugurel Cosmin Mălureanu (PD-L), Nini Săpunaru (PNL), Eugen Ciorici (PNL), Laurenţiu Dumitrache (PD-L), Alin Trăsculescu (PD-L), Cătălin Vrabie (PSD), Cătălin Vrabie (PSD) şi George Băeşu (PSD) .

Diaspora

Vasile Dănuţ Ungureanu (PSD), Ioan Biriş (PSD), Mihăiţă Calimente (PNL), Gheorghe Feies (PD-L), Nicoară Creţ (PRM) şi Alexandru Tiberiu Dekany (PNL).

Cache

2008-11-15T13:09:00.004+02:00

Probabil unul dintre cele mai complete filme din ultimii ani, „Caché”-ul lui Michael Haneke reuşeşte ceea ce nu s-a mai reuşit de multă vreme: să fie „artă cinematografică”.

Născut pe 23 martie 1942 la Munchen, crescut şi educat în Austria, unde a studiat psihologia şi filosofia, Michael Haneke se distanţează mult de cinematograful post-modern. Nimic nu este pus întâmplător, totul este visceral (nefiind însă „ciorba” conceptuală ilustrată în ultimii ani de Greenaway) iar imaginea nu îţi insuflă empatie.

Să intri îl lumea din „Caché” înseamnă să intri într-o lume care porneşte de la imagine, se construieşte pe imagine şi se termină prin imagine. Practic e o curgere vizuală ce porneşte de la genericul de început şi se sfârşeşte, scurgându-se la fel de estetic, prin genericul final. Cadrul de început (un soi de Godard reeditat): o stradă din Paris filmată fix, banal şi fără nici o intervenţie de nici un fel. Apoi imaginea face un „rewind” şi realizezi că de fapt te afli într-o înregistrare şi priveşti prin ochii altcuiva. Şi de aici Haneke demonstrează „puterea” cinematografului. Timpul este irelevant, poate fi manipulat, iar „ochiul” cinematografic poate pendula între obiectivitate şi subiectivitate. Astfel că de multe ori te vezi pus în imposibilitatea de a şti prin ochii cui priveşti: prin ai tăi sau prin cei al voyeurului, cel care spionează discret şi imperceptibil.

Story-ul: un cuplu de intelectuali (Daniel Auteuil şi Juliette Binoche - excelenţi) se trezesc cu o suită de casete video la uşă în care sunt filmaţi în banalitatea existenţei lor cotidiene. Astfel cei doi sunt aruncaţi într-o paranoia imaginară, fără cale de ieşire sau de rezolvare. De ce? Pentru că Haneke nu dă explicaţii. El pune întrebări şi manipulează. Nu îi pasă de empatie sau de elucidări. E nemilos şi un „control freak”. Iar dincolo de orice, îi place să şocheze (prin imagine).

„Caché” e mai mult decât orice „Cinema-şcoală”. Haneke ne demonstrează cum ne-am transformat, gradual, în dictonul „eşti ceea ce vezi”. Pentru că imaginea apasă, doare şi chiar ucide. Planurile fixe te aruncă în angoase alături de cei doi „supravegheaţi”. Probabil unul dintre puţinele filme în care doar imaginea, de una singură, înspăimântă prin ceea ce simbolizează şi prin suveranitatea ei. O analiză excelentă a paranoiei şi a posibilităţii de declanşare a ei.Mai mult, Haneke pune degetul pe rană şi întreabă(prin simboluri): suntem privitori sau suntem priviţi?

Una peste alta, „Caché” este unul dintre cele mai bune filme de la Jean Luc Godard sau Antonioni încoace. Inteligent, dur, estetic, înfricoşător, fermecător. Recomand tare!

publicat pe mayra.ro

Lista candidaţilor pătaţi era s-o păţească

2008-11-14T11:25:00.003+02:00

Academia Caţavencu de săptămâna asta a publicat lista candidaţilor la uninominale ce au un CV cel puţin dubios, dacă nu putred de-a binelea...Faptul că trăim unde trăim, în ţara în care se astupă gura cu bocancul comunist, nu mai e un secret...Caţavencii au pornit cu listele candidaţilor pentru Camera Deputaţilor din partea de vest a României, în numerele următoare urmând să apară şi restul...dar (repet obsesiv ca să intre bine la cap) trăim în România, un sat preponderent comunist, aflat în zodia lui Secu...astfel, în ziua apariţiei ziarului pe la chioşcuri, "băieţii cu ochi albaştrii" au cumpărat tot tirajul de prin Timişoara şi Cluj (amuzant e că lista din Timişoara a fost uitată de Caţavenci prin vreun sertar, dar urmează să apară), iar în ţară se găseşte foarte greu...nu e prima dată când nenii ăştia ce ar trebui să înfunde puşcăriile cumpără "Caţavencu" nu cu bucata, ci cu tirajul...
Şi pentru că de aici nu mai pot să cumpere nimic, în continuare, urmează lista, în variantă scurtă, doar cu numele...pentru detalii despre fiecare şi alte informaţii :

aici - http://www.catavencu.ro/lista.html sau aici - http://www.catavencu.ro

Judeţul Alba

Teodor Atanasiu (PNL), Vasile Emilian Cutean (PSD), Nicolae Popa (PNL), Radu Eugeniu Coclici (PSD) şi Cosmin Covaciu (PNL).

Judeţul Arad

Vasile Dănuţ Ungureanu (PSD), Ioan Biriş (PSD), Mihăiţă Calimente (PNL), Gheorghe Feies (PD-L), Nicoară Creţ (PRM) şi Alexandru Tiberiu Dekany (PNL).

Judeţul Bihor

Lakatos Peter (UDMR), Ştefan Seremi (PD-L), Mihai Bar (PSD), Gheorghe Sârb (PD-L), Mircea Matei (PD-L), Gheorghe Sârb (PD-L) şi Octavian Bot (PD-L).

Judeţul Bistriţa Năsăud

Ioan Nelu Botiş (PD-L), Ioan Turc (PNL), Ioan Aurel Rus (PRM) şi Ioan Oltean (PD-L).

Judeţul Braşov

Cristian Stănescu (PRM), Ioan Barbuti (PSD), Constantin Niţă (PSD), Ion Gonţea (PD-L), Attila Kovacs (UDMR), Ioan Adam (PSD) şi Ioan Dumitru Puchianu(PNL).

Judeţul Caraş Severin

Ilie Mustăcilă (PSD), Romulus Marius Damian (PSD), Romulus Marius Damian (PSD), Ioan Tabugan (PNL), Eremia Breşneni (PNG-CD), Marius Iriza (PRM), Ilie Cristescu (PNG-CD), Ioan Ion (PD-L) şi Valentin Rusu (PD-L).

Judeţul Cluj

Adrian Gurzău (PD-L), Boros Janos (UDMR), Vasile Filip Soporan (PSD), Daniel Buda (PD-L), Petru Călian (PD-L), Avram-Marius Gal (PNL), Minodora Luca (PD-L), Dan Brudaşcu (PRM) şi Teodor Pop Puşcaş (PSD).

Judeţul Dolj

Mihai Lupoi (PNL), Stelian Voinea (PD-L), Maria Schütz (PSD), Gheorghe Daniliuc (PNG-CD), Victor Odolbaşa (PNG-CD), Constantin Dily Şerbănoiu (PRM), Valeriu Zgonea (PSD), Ion Călin (PSD), Mihai Voicu (PNL), Petre Petrescu (PSD) şi Viorel Lis (PRM).

Judeţul Gorj

Scarlat Iriza (PSD), Mugurel Surupăceanu (PSD), Severus Constantin Militaru (PD-L), Victor Ponta (PSD), Eugen Vîlceanu (PSD), Vasile Popeangă (PSD), Adrian Gorun (PD-L), Mihai Cosmin Popescu (PD-L), Marcu Tudor (PRM), Corneliu Vişoianu (PD-L), Pantelimon Manta (PNL), Gheorghe Mitescu (PD-L), Matei Nădrag (PNL) şi Dan Ilie Morega (PNL).

Judeţele Harghita şi Covasna

Hodgyai Geza - deputat UDMR, Borbely Laszlo - deputat UDMR, Kelemen Hunor - deputat UDMR, Verestoy Attila - senator UDMR şi alte concentrări ale proprietăţii UDMR şi ale administraţiei locale asupra mass media de limbă maghiară. Devine clar de ce nu răzbesc în presă informaţii critice despre candidaţii UDMR din cele două judeţe.

Judeţul Hunedoara

Tiberiu-Ioan Balint (PNL), Mihail Nicolae Rudeanu (PSD+PC), Ioan Timiş (PNL) şi Cornel Cristian Resmeriţă (PSD+PC).

Judeţul Maramureş

Nicolae Bud (PD-L), Gheorghe Zoicaş (PSD), Vasile Bodnar (PD-L), Alexandru Cosma (PSD), Cătălin Cherecheş (PSD), Emil Ambruş (PNG-CD), Augustin Chira (PPPS) şi Dumitru Morhan

Judeţul Mehedinţi

Mihai Demian (PSD), Tudor Paul (PNL), Doiniţa Mariana Chircu (PD-L), Vasile Burcu (PRM), Cristian Cazanacli (independent) şi Eugen Nicolicea (PSD).

Judeţul Mureş

Valentin Precup (PSD+PC), Borbely Laszlo (UDMR), Alexandru Petru Frătean (PSD+PC), Ştefan Someşan (PSD+PC), Teodor Giurgea (PD-L), Doru Oprişcan (PD-L), Ovidiu Vasu (PD-L), Vasile Cornea (PD-L), Niculae Havrileţ (PNL), Ciprian Dobre (PNL) şi Adrian Gherca (PNL).

Judeţul Olt

Renică Diaconescu (PSD+PC), Marin Bobeş (PSD), Valeriu Andrei Steriu (PSD+PC), Gigel Sorinel Ştirbu (PNL), Mircea Dumitru Gheorghe Coşea (PD-L), Marin Ionică (PD-L) şi Dumitru Dragomir (PRM).

Judeţul Satu Mare

Filonaş Chiş (PSD+PC), Ionel Ciunt (PSD+PC), Petru Buboi (PNG-CD), Gheorghe Mirel Talos (PNL) şi Stan Petru (PRM).

Judeţul Sibiu

Ioan Cindrea (PSD+PC), Mircea Vasile Cazan (PNL), Mircea Silvestru Lup (PSD+PC), Ilie Stoica (PNL), Eugen Mitea (PNL) şi Alexandru Tomaşevschi (Partidul Verde).

Judeţul Vîlcea

Cătălin Harnagea (PNL), Ion Nicolae (PNL), Svetlana Preoteasa (PNL), Sorin Ghiţă (PSD), Vasile Bleotu (PSD), Sorin Zamfirescu (PD-L), Dumitru Stancu (PD-L), George Brânzan (PD-L), Dumitru Avram (PRM), Tiberiu Vladislav (PRM) şi Adrian Sandu (PNG-CD).

Ăştia ne sunt...uitaţi-vă urât la ei şi mai ales NU-I VOTAŢI!!!

(va urma)

Viaţa la ţară....

2008-11-13T09:47:00.004+02:00

A înnebunit lupul.De ceva vreme numai mărire salarială visez. Ăia vor, ăialalţi iarăşi vor, toată lumea vrea salariu mare.De ce? Uite aşa...că aşa vrea muşchiul lor...pentru că-s la fel de incompetenţi ca înainte...că...DE AIA!! Dar s-o iau gradual.

Geneză...După ce ăi mai mari ai ţării au dat cu ditamai bâtoiu în băltoacă şi într-un mega exces de zel şi de imagine au votat mărirea salariilor profesorilor cu 50%...satul ăsta numit România s-a transformat, treptat, în cea mai bună şcoală a absurdului...Băse s-a spălat rapid pe mâini, guvernanţii au băgat rapid o ordonanţă de urgenţă prin care blocau legea proaspăt adoptată, sindicaliştii (ăia nostalgici după comunism, ce activau cu mare drag sub tutela lui Secu) au ieşit în stradă...şi tot aşa...Nu ştiu dacă l-aţi văzut pe Tăriceanu încercând, cu un efort supra-omenesc, să le explice profesorilor (cunoscuţi de oamenii cu pretenţii drept acea pătură socială menită să formeze mentalităţile viitoare şi/sau "tagma intelectualilor"- şi, după acest "nume de cod", uitaţi-vă la televizor cât sunt de oligofreni) că NU SUNT BANI...imaginea e ca desprinsă din Kafka...sau, mai lumesc, parcă vezi un om ce încearcă să-i explice unui copil că nu mai sunt bani pentru dulciuri, că tata şi-a luat maşină nouă (în cazul lui Tăriceanu drumuri şi autostrăzi noi)...în mintea copilului acest lucru este de neconceput, banii vin de la barză şi nu au o valoare reală...şi dă-i şi urlă şi ţipă şi tăvăleşte-te pe jos într-un acces de isterie infantilă ca la carte...Şi acum să intrăm un pic în tărâmul absurdului...Curtea Constituţională a votat că ordonanţa de urgenţă şi blocarea legii ce mărea salariile profesorilor este neconstituţională...însă, între timp, Tăriceanu şi ai lui au băgat o altă ordonanţă de urgenţă ce măreşte salariile ălora cu 28%...însă, conform deciziei C.C. blocarea legii este neconstituţională, ergo şi această mărire de 28% este neconstituţională...totul e neconstituţional...vrei puşcărie pentru parlamentarii şi preoţii ce au turnat şi au fost târfele securităţii...e neconstituţional...vrei o îngheţată...e neconstituţional....Bine băi animalilor (aici e vorba de profesorii-animali)...vreţi salarii mari...da elevii şi studenţii sunt, din generaţie în generaţie, tot mai inculţi, voi luaţi note din ce în ce mai mici la examenele de titularizare, ca să nu mai vorbesc că ideea voastră şi spiritul didactic se reduce la a dicta mecanic materiale luate de pe internet şi contact cât mai redus cu intelectul elevului....da, totuşi, sunteţi neîndreptăţiţi şi...VREŢI SALARII MARI!!!Că...ce muşchiu vostru...

Pentru cei ce merg cu drag la poştă, la oficii de orice fel aflate sub tutela statului român...pentru ei, următoarea veste....funcţionarii publici...surpriză...VOR SALARII MAI MARI!!! Da da, ăia de te întâmpină cu scârbă, de-ţi vorbesc la sictir, de îţi provoacă gânduri de ucigaş...ei..vor salarii mari...că e greu maică să faci pe scârboşenia...că să fi avortat pe lume nu e floare la ureche...că...din nou...ce muşchiul lor....

Acum, atenţiune, infractorilor deosebit de periculoşi care sunteţi...ŞI poliţiştii cer salarii mai mari cu 10%...altfel..ameninţă cu blocarea alegerilor...deci, cum se spune, cum ar veni, incidenţa neuronului cu retinoida gânditoare din materia vâscoasă ce ţine loc de creier în craniul din capul purtător de păr şi caschetă, vrea desfătare remunerată cu 10% mai mult...că deh...nu se fac de râs peste tot, nu încalcă legi mai a naibii ca infractorii deosebit de periculoşi...sunt neîndreptăţiţi...Băi animalilor nr.2...păi după ce singurul interes la voi nu e, ca în orice ţară civilizată "to serve and protect" ci "to be served and protected" şi vă bateţi joc de toţi şi de toate...sunteţi neîndreptăţiţi...sărăcuţii...da aveţi grijă să nu fiţi şi neconstituţionali...că se poartă...

Şi, la final de rânduri, cei mai mari turnători şi "făcători" de rău...da...preoţii ortodocşi, ăia cu vile şi Merţane în curte...ei...ia ghiciţi ce vor...nu, nu viaţă veşnică şi "împărăţia lui Dumnezeu", nu să citească Filocalia sau pe Ţuţea...ci...supriză...VOR SALARII MAI MARI!!! Ei şi aici vine surpriza...guvernul a anunţat că va aproba creşterea cu 25% a salariilor acestora...şi aici nu e vina lor...dacă pe vremea lui Secu preoţii i-au ajutat şi au băgat la puşcărie mai mulţi oameni decât oricine altcineva...acum, Guvernanţii (a se citi repetitiv Secu) îi ajută la rândul lor...Ghiara spală laba pătată de pe funduleţul copiilor...şi aşa stăm într-un cerc mefistofelic, gânditori, bucuroşi nevoie mare că ne-am născut în ţara asta...şi vina o avem numai noi...pentru că...făcând un demers logic...îţi dai seama că "poporul" e la fel de idiot ca şi ei...şi...VREA SALARII MAI MARI FĂRĂ SĂ LE MERITE!!!

The Velvet Underground - Oh! Sweet Nuthin'

2008-11-11T10:33:00.001+02:00

Back la butoane cu o piesă dragă mie. Pentru cunoscători :-)

"Jurnalim măria ta".....un contra-editorial de soi

2008-03-04T14:45:00.009+02:00

Suntem un popor tare inventiv. Atât de inventiv încât răstălmăcim orice şi îi dăm acea expresie care convine scopurilor noastre imediate. Iar ca să fiu „mai precis” (cum duios ne grăieşte acea văcuţă cretinuţă, Fulga) se pare că am luat conceptul de „libertate de exprimare” şi l-am adaptat după cum ne-a dictat tărtăcuţa noastră imbecilă (a lor – aşa mă disculp şi eu o leacă – am dreptul că dacă nu înseamnă că îmi îngrădiţi „libertatea de exprimare”).

Dar hai să o iau concret. Mass-media devine, încet, locul unde toată lumea îşi dă cu părerea iar apoi, unde e populaţie mai multă, se recomandă cu emfază drept „jurnalist”. Iar spaţiul propice pentru desfăşurarea acestora este, cum altfel, internetul. Şi avem (titlu pompos) situl roon.ro (altfel spus – România Online – ferească sfântu’), patronat de grupul Inform Media. Sit ce se vrea un soi de ziar online cu ştiri câte şi mai câte. Are o groază de sub-situri mai mici, fiecare cu judeţul din dotare. Dacă stai să citeşti pe acolo, îţi dai seama că e un soi de ProTv, varianta scrisă, cu relatări despre crime şi accidente şi chestiuni de astea de „interes public”. Adevăraţi formatori de opinii, nu profani cum am mai văzut eu pe la BBC.

Huon.ro este portalul judeţului Hunedoara (aşa mistic sună portal că mă trec fiorii). Care relatează ştiri din teren.Cum ar veni – sunt ochii şi urechile dumneavoastră, ca sentimentul de bârfă să nu vă părăsească nici în confortul deplin al fotoliului din faţa monitorului. Săptămâna trecută a avut loc un accident urât (de ăla cu organe afectate şi toate chestiunile de rigoare). Accident în care un băiat de 19 ani a murit. Până aici relatarea au făcut-o cu obiectivitatea de care dau dovadă jurnaliştii ăia mai "meseriaşi". Apoi, că au văzut cum se poartă pe la OTV, au tranformat tot accidentul respectiv într-un serial „elodian”. Cu ştiri inventate şi iz de conspiraţie. Şi-au pus în piept titulatura de jurnalişti de ivestigaţie (sic!) şi au plecat pe teren să adune.....ceva. Tărtăcuţa ce le sta discret pe umeri ca să nu-i plouă în gât, nu i-a prea ajutat să descopere adevărul ce stă în spatele lucrurilor (nah că o iau şi eu pe alte cărări, futui conspiraţiile din ţara asta). Reformulez: nu au găsit nimic interesant de redactat şi au început să fabuleze, după cum au învăţat de la Marele Maestru, Dan Diaconescu. Astfel a apărut un serial (purtând un titlu „greu”: „anchetă”) din care îşi scotea capul timidă, o conspiraţie de zile mari. Acuzaţi: copii de 19-20 de ani. Faptele: ilegalităţi de zile mari, unele adevărate, altele nu. Articolele: titluri pompoase, conţinut iluzoriu în care abundă expresiile : „se pare”, „poate” ş.a.m.d. Reacţii multe. Situl a devenit un soi de forum în care toată lumea se ceartă cu toată lumea, se înjură şi se dă cu părerea. Trafic mare, scop atins.

Băi animalilor de redactori: 1. Un articol de investigaţie se compune din nişte elemente clare şi cam ar trebui să fie bine documentat ca să poarte titulatura respectivă; 2. Trebuie să aveţi cel puţin 3 surse (există şi un cod deontologic şi nişte reguli bine definite); 3. Intruziunea în viaţa privată nu e doar imorală, e şi ilegală; 4. Semnaţi-vă articolele ca să ştie şi lumile cine sunt cei mai de soi jurnalişti ai ţării, ce promovează valori de alea adevărate, nu chestiuni imbecile cum fac ziarele serioase.

Se pare că grupul Inform Media a găsit reţeta succesului. După ce a dat lovitura pe piaţa românească cu ziarele de anunţuri (PubliTim ar fi un exemplu), a luat-o şi pe cărarea senzaţionalismului. Numai că, deşi senzaţionalismul se vinde a dracu de bine, mai are neajunsul că poate cădea în imoralisme şi ilegalităţi. Nu de alea mari, cum fac ăia „profesioniştii” din guvernare, ci de astea micuţe, dar care lovesc nişte bieţi copii, a căror singur neajuns e că ascultă manele şi nu au un sistem de valori mai bun. Însă aşa au învăţat de pe „Taraf” şi „AcasăTV” (şi cei de acol se recomandă drept jurnalişti....prietenii ştiu de ce). Şi, în continuare, învaţă de la cei mai de frunte redactori/jurnalişti/ziarişti..... ai ţării, oamenii care trec prin pericole extreme, ca să vă aducă bârfa în casă: ăia din spatele (că nu le găseşti numele nici în secţiunea "redacţia" de pe sit) articolelor de pe Huon.ro.

Şi ca să parafrazez un personaj din „Balanţa” al lui Pintilie (un pic adaptat la nevoile mele imediate, că mi-s inventiv): „Ăl mai prost om din lume e [jurnalistul care nu ştie ce face], hăhăhăhă.....”.

The Cinematic Orchestra - To Build a Home

2008-02-27T14:19:00.002+02:00

Cantari alese de pe reteaua feeder.

Noi munceşte, nu gândeşte!

2008-02-18T13:42:00.002+02:00

„Hai sictir băi românaşilor! Că dacă tot am oprit deconspirarea foştilor securişti, vă îngropăm şi istoria recentă, ca să nu vă mai aud pliscul cum că s-au comis atrocităţi!”. Nu e o declaraţie făcută de vreun parlamentar sau judecător. Nu că nu asta ar gândi, dar n-au coaie să o spună verde în faţă....e doar transpunerea în cuvinte a unei acţiuni atât de imbecilă, încât îţi vine să construieşti nişte lagăre unde să-i torturezi pe toţi parlamentarii şi judecătorii din România.

Acţiunea de care spuneam e semnalată de „Academia Caţavencu” (culmea, nu am văzut pe nici un post de televiziune sau în vreun cotidian cu tiraj mare ştirea asta – poate am ratat-o)...Despre ce e vorba? Păi floare la ureche. Nişte oameni s-au trezit de dimineaţă şi şi-au spus: „hai să ne mai batem un pic joc de ăia de s-au bătut cu cei pe care îi pupam cu gura plină de bale în fund!”. Şi au hotărât să demoleze fosta puşcărie unde s-a desfăşurat „Experimentul Piteşti” şi să construiască în loc un bloc de locuinţe.

Excavatoarele au fost aduse, clădirea dărâmată şi săpăturile au început. În bălăngăneala tipic comunistă, excavatorul dă la un moment dat de nişte oase. Nu-i pasă şi îşi continuă mişcarea spasmodică. Nişte oameni intervin. Nu orice oameni, ci foşti deţinuţi politici ce au fost închişi în puşcăria Piteşti. Oameni ce şi-au văzut colegii de celulă torturaţi şi omorâţi. Ce au suferit şi au scris istorii. Nu îşi pot imagina că aşa ceva este posibil şi protestează oprind bălăngăneala flască a excavatorului.

Intră în scenă un procuror (Sandu Matache) care îi alungă pe foştii deţinuţi. Iar apoi face ce ştie mai bine: încalcă legea. Aşa l-au învăţat iubiţii săi conducători din umbră. Dar să nu-mi pierd ideea: întocmeşte un proces verbal care nu a fost semnat nici de un specialist criminalist, nici de un martor, conform legii pe care a învăţat-o la şcoală. Verdictul: nu sunt oseminte de omeni ucişi în bătaie de şefii procurorului, ci oseminte de vită!!! Iar actele fiind întocmite, excavatorul îşi continuă marşul spre distrugerea greţoasă a unuia dintre monumentele suferinţei omeneşti.

Eu unu’ nu mai concluzionez....las la aprecierea fiecăruia. Cert e că mai avem un pic şi probabil vom face o implozie de atâta bătaie de joc şi tupeu imbecil. Şi riscăm să dispărem.

Aceste chestiuni ne doare

2008-02-15T02:30:00.001+02:00

Începând într-o notă mai generală, eu m-am cam săturat de ce se întâmplă în politichia asta a noastră. Şi dacă deja, de la văzul acestui termen - „politichie” (care e, de fapt, termenul „politică” spus mai cu haz ca să par inteligent) vă vine să abandonaţi această umilă postare, vă avertizez că nu e chestia aia despre care învăţaţi încă de la şcoală să vă feriţi. Ci, vrând nevrând, tot ce mişcă în ţara asta, râul, ramul (cunoscute ca: statut social, nivel de trai ş.a.m.d. – au mai mulţi corespondenţi) se raportează în mod direct la politichie – adicătelea ce fac ăi mai mari aleşi ai noştrii pentru a ne uşura trecerea superficială prin viaţă.

Dar dacă stai să priveşti, ca un biet spectator de ştiri (plus declaraţii) cu şi despre aleşi, realizezi că ai văzut tot ceea ce se întâmplă acum între retarzii noştrii guvernanţi în curtea şcolii, în clasele primare. La doza de certuri infantile dintre ei (adicătelea arătatul cu degetul, pâra, scosul limbii, scuipatul etc.) se adaugă şi o doză de nesimţire şi tupeu care duc dincolo de limitele grotescului. Mai mult (la antipodul guvernării Năstase, unde „şmenurile” se făceau cât de cât ascuns) totul se face pe faţă, cât mai public posibil şi (neapărat) cu zâmbetul pe buze (adicătelea un fel de „dacă muşchii mei vrea, ce mă interesează pe mine – omul-ce-doarme-şi-se-îmbogăţeşte-din-banii-voştrii de nemulţumirile tale?”). Exemple sunt cu duiumul. Paradoxal e că toată lumea ştie de ele, presa urlă şi sare la gâtul lor, dar ABSOLUT NIMIC nu se schimbă. Se vorbeşte aşa, bătrâneşte, o zi, două despre subiect şi gata, s-a epuizat... că deh, creierul românaşului nu poate cumula atât de multe măgării într-un interval de timp atât de scurt şi nici nu poate pune în balanţă care „doare” mai tare...aşadar se trece repede peste.

Păi nu s-a uitat extrem de repede de scandalul idiotului cu aspect porcin Vadim Tudor care (un gest mai imoral şi mai condamnabil nici că se putea) a încercat să distrugă (şi în mare măsură a şi reuşit) prima condamnare publică a comunismului, făcută de un şef de stat din fostul bloc comunist? S-a uitat repede şi s-a trecut peste subiect cu o uşurinţă remarcabilă. Iar Vadim a rămas tot acolo... nu l-a dat nimeni afară din parlament, nu l-a pus nimeni la zid... şi câte alte cele se puteau face.

S-a uitat repede şi de scandalul iscat odată cu demiterea celui mai competent ministru al Justiţiei din istoria României noastre: Monica Macovei. Povestea o ştim cu toţii (pentru cine nu o ştie): în momentul în care a început să taie în carne vie de parlamentar corupt fost turnător/activist...au încolţit-o cu o groază de rahaturi şi au demis-o. Culmea...motivele erau de nivelul grădiniţei, cearta era cretinoidă, şi nici măcar o chestiune cât de mică, care să fie plauzibilă, nu s-a strecurat în discuţiune. Pe scurt...aşa a vrut aia a lor (organ de copulaţie şi micţiune, mult mai cunoscut drept „pulă”) şi au dat curs dorinţei. Fără nici o urmă de remuşcare că au făcut un act imoral şi imbecil şi că ne-au mai dus cu câţiva ani în urmă.

Nu dau toate exemplele (pe care, dacă am sta să le analizăm, am mai începe o revoluţie) pentru că ar ieşi un volum de câteva mii de pagini.

Aşadar să revin la ceea ce mă „zgâria” când am pornit cu acest post. Nu e nimic senzaţional. (Nu sunt nici OTV-ul şi nici ProTv-ul.) E doar o nouă măgărie făcută cu un tupeu obscen de nenii ăia ce stau comod pe banii voştrii. Ei au decis, printr-un proces fantastic de interpretare a legii, că existenţa CNSAS-ului (Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii) este neconstituţională. Cu această hotărâre au mers la Curtea Constituţională, care (fiind compusă din foşti activişti, cu plăceri d-alea supreme: tortură, bătaie, dat în gât etc.) a susţinut desfiinţarea CNSAS-ului. Adicătelea, într-un soi de traducere: ce vă pasă vouă ce trecut negru avem noi? Ce vă pasă că am omorât şi am torturat? Ce contează că desfiinţăm singura instituţie care merită (în acest moment) să existe şi să funcţioneze? Dacă muşchii noştrii cere, facem ce vrem cu ţara asta!!!

Aşa că...de ce să plece acolo unde le e locul – puşcărie – lichele ce ne sfidează de 18 ani încoace? Mai bine şed acolo sus, făcând o groază de bani, omorând şi torturând în continuare – de data asta bunul simţ. Iar noi privim ceea ce se întâmplă ca nişte spectatori cuminţi în faţa unui circ grobian. Nu acţionăm, că nu avem ce face. Sau poate că avem! Dar din păcate, la noi termenii de „opinie publică” şi „electorat” există doar la nivel teoretic. Ca să nu mai zic de termenul „popor”. Nu se simte nici un moment existenţa acestora. Suflarea lor fierbinte în ceafa de parlamentar. Nu ies oameni în stradă, nu se face scandal. Stăm cuminţi şi ne acceptăm soarta. Ne preocupăm de alte căcaturi care, din păcate, nu mai sunt rezolvabile decât de specialişti (vezi trendul nou : „îngrijorarea faţă de mediu”). Iar ceea ce ar trebui să ne doară, doar ne gâdilă. Şi îmi dau seama că am fost dresaţi bine de cei 45 de ani de comunism! Şi suntem dresaţi în continuare de aceiaşi comunişti. Dar poate că (din cauză că nu existăm ca „popor”) suntem prea ignoranţi să ne dăm seama! Şi, la rândul nostru, ne batem joc de munca şi de suferinţele unor oameni care şi-au dat seama de unele chestii: Monica Lovinescu, Eginald Schlattner, Adriana Georgescu şi mulţi alţii (unii chiar rămaşi anonimi).

Adunate...3

2008-01-23T21:22:00.000+02:00

Tot de la Emil Brumaru
"....să-i încropesc manele savante...dotate...(Mama mia/Îţi pute bijuteria...Vino sâmbătă la bal/Să te pipăi bestial...)"

The Modern Man-- George Carlin

2008-01-20T16:39:00.001+02:00

Adicătelea suntem un amalgam de cuvinte postmoderne lipsite de esenţă. Existăm, dar nu prea existăm. Love George Carlin.

Senzaţional!!! (un soi de antireclamă)

2008-01-19T14:19:00.000+02:00

La recomandarea unui prieten, am intrat pe cel mai nou sit (da, Sveti, sit !) din trustul, arhi-trustul, mega-trustul, uber-trustul, Media Pro – Conquiztador.ro. Un joc de cultură generală în care tre să cucereşti sistematic harta ţărişoarei noastre dragi, răspunzând la întrebări de alea puternice frate (cu moli, cu atomi, cu suprafeţe, cu unităţi de măsură, cu domnitori şi spioni celebrii, filosofi şi regizori). Câştigi galbeni şi ranguri de tot soiul. Poţi licita laptopuri şi cerceii Andreei Esca...ăsta...alte gadgeturi.

Se pare că trustul ăsta specializat în abuzuri şi violări de toate nuanţele (hai că dau niscaiva exemple: de domiciliu, a intimităţii, sentimentale şi a bunului simţ) nu mai au limite în goana după „rating”. Şi totuşi sunt şi ei un soi de OTV mai mare. Salarii mai mari, nu au apartament, au bloc, Mercedes în loc de Logan, spectatori idioţi dar sadici, nu prostovani catatonici şi Andreea Esca & company în loc de Dan Diaconescu. Iar subiectele sunt aceleaşi, doar un pic cosmetizate. Par example: pe situl sus-numit, în timpul jocului, îţi apare afişat un banner pe care se derulează următoarele anunţuri: o declaraţie a lui Cioacă (moarte lui!) în care se precizează: „Dacă nu mă arestează, vin la videochat pe ProTv.ro” şi, dacă tot ajungi pe video-chatul ăla ai şansa să discuţi cu Ogică (anunţ ce apare tot în bannerul vinovat), celebrul Nostradamus postmodern, ce vede numere de lotto şi e vînat de televiziunile cretinoide.

Bunul simţ şi limitarea prostiei sunt două noţiuni total necunoscute pentru trustul aista idiot. Şi să nu uit, întrebările de pe conquiztador.ro sunt trimise de către „audienţă”. Aşa că, în spiritul Pro(st)Tv-ului, am şi eu nişte propuneri: „Care este presiunea p exercitată de falangele ciobanului din comuna bihoreană, asupra gâtului concubinei ucise?”; „Cât este x, unde x este egal cu numărul de lovituri de cuţit aplicate sistematic nevestei prinse de către soţ în pat cu amantul?” sau „Câţi litri a sângerat până să moară, minora violată şi bătută crunt, găsită în scara unui bloc din Alba Iulia?”. Şi că tot nu mai e Crăciunul, includ şi una mai specială: „ Care este timpul t, în care toată populaţia trustului MediaPro va face blenoragie şi va muri?” – să aibă şi Coelho subiect pentru următorul roman inspirat din caz real!!!

Ştirile de la ora fatidică

2008-01-17T19:51:00.000+02:00

Ştiri frânate (breaking news)...un bărbat a strangulat o scârboşenie din Cluj. Se pare că acel mitic calm ardelenesc a clacat în faţa prostiei etalate de scârboşeniile de la Poşta Română. Mai mult, (că deh românul nu e doar poet ci şi poetic),acesta a zidit-o pe scârboşenia respectivă, spre ciuda lui Manole şi a dramei psihanalitice trăită de acesta. Probabil că acum scârboşenia a ajuns la ghişeul unde se primesc colete din Rai, cu poze în care îngerii fac plajă alături de „vedete” gen Ghandi. Iar scârboşenia ascultă melodii duioase, de spart timpanele, compuse de minunata artistă Oana Zăvoranu, în timp ce diavolii o biciuiesc întru eternitate. În sfârşit s-a făcut dreptate!!!

P.S.: Andreea Esca & company numeau scârboşenia cu un termen a la Pruteanu: poştăriţă...hai că ştiam de poştar, dar chiar poştăriţă nu am mai auzit:-)). Aştept reinventarea limbii române de către trustul Media Pro şi cât mai multe spoturi cu Coelho în rol principal. Andreea!?

People are strange....and stupid

2008-01-16T21:49:00.001+02:00

Parcă nu mai îmi vine să emigrez!

Tot ce-i mai bun!

2008-01-15T20:49:00.001+02:00

Pentru tovarăşul meu Bon Scott şi frăţiorul Angus Young...1000 de coco....fără număr...fără număr....

Cum să te faci de Poştă

2008-01-15T17:56:00.000+02:00

Mitul scârboşeniilor ce lucrează (sau se fac că lucrează) la ghişeele introduse cu indiferenţă de stat în Poşta Română...e arhi-cunoscut şi nu merită a fi menţionat. Dar nu mă pot abţine şi, cu mâini tremurânde, şi nervi paranoici, tastez acest post.

Acum mulţi ani, trăiam sub papucul iluziei, că doar scârboşeniile de la mine din oraş sunt aşa cum le-a lăsat mămica lor în această viaţă dulce şi mirobolantă. Însă, în orice oraş m-aş fi aflat, karma mă trimitea poruncitor spre Poşta Română. Unde...aceeaşi poveste, dar cu alte protagoniste.

Astăzi, dimineaţa devreme, mă trezesc în sunete cristaline şi extrem de insistente...soneria ce stă postată discret deasupra uşii urla de o dureau măselele (după care şi-a împachetat lucrurile şi şi-a dat demisia spunându-mi că nu mai poate lucra în zgomotul ăsta). Deschid buimac uşa...şi în ea stătea „poştat” un bărbat mignion, purtând o mustaţă ca eternul cioban nihilist. Îmi spune că e Poşta (voi care credeţi că Poşta e o instituţie, vă înşelaţi...e doar un cioban nihilist cu mustaţă şi cu multă energie) şi că am primit un colet...aşadar să mă prezint la ghişeele cu scârboşeniile din dotare. Deoarece aşteptam de mult coletul de la Polirom (veşnica încetineală cu care se mişcă e deja uzitată...şi mi-e deja lehamite să o mai abordez), am făcut duşul de rigoare, am băut cafeaua ce îmi însoţeşte dimineţile, m-am înarmat cu răbdare şi curaj şi am plecat spre Poşta Română.

Am dat de o coadă colosală. M-am aşezat la rând ca un căţel dresat şi am aşteptat cuminte. Scârboşenia urla, dădea din mâini, privea paranoic, scuipa, făcea spume, se bâlbâia ş.a.m.d. Mi-am pus căştile în urechi şi l-am rugat pe Bon Scott să mă scoată din rahat. După jumătate de oră de aşteptat şi o încercare de a-mi ieşi din corporalitate, imaginându-mi duioşenii şi alte cele...ajung în faţa scârboşeniei...aceasta mă priveşte cu ură şi îmi spune că ea nu mai are timp, să merg la ghişeul următor. Răbdarea mi-a emigrat, nervii mi-au venit de prin străinătăţuri şi i-am şoptit printre dinţi că e imbecilă şi că nu îşi face meseria (cei din spatele meu au apelat la celebra: „Aşa ceva nu se poate”...iaca se poate...şi încă de mulţi ani). Mi-a spus că sunt nesimţit. I-am spus că e proastă. După care am rugat-o duios să mă lase să intru în spatele ghişeului, să îmi iau coletul...aşa, ca demonstraţie că nu durează mai mult de cinci minute...cu promisiunea de a plăti şi de a face toate formalităţile...că deh, şi o maimuţă poate face treaba respectivă. A plecat nervoasă...iar eu, m-am pus neputincios la următoarea coadă....unde...cu Bon Scott alături şi încercat de relativitatea einsteiniană...am reuşit să îmi iau coletul....

Pe această cale, doresc să îmi cer scuze scârboşeniei pe care am insultat-o (deşi sunt convins că nu ştie să citească)...într-adevăr, întregul proces a durat mai mult de cinci minute...deoarece, pe lângă încetineala cretinoidă a scârboşeniei nr.2, imprimanta se mişca sacadat şi chiar mi s-a părut că se uita urât la mine (ea imprimanta...că scârboşenia are privirea asta de când a avortat-o mama ei)....şi, deşi nu am cronometrat, sunt convins că mi-a listat factura în aproximativ un minut. Nah, că au molipsit şi imprimantele scârboşeniile. Sau Poşta e un fel de spaţiu din afara lumii, un soi de „Zonă Crepusculară” mioritică....unde imprimantele o iau razna, oamenii care intră sunt îmbrăţişaţi de nervi, scârboşeniile sunt acele vrăjitoare diabolice care ar face orice să distrugă orice urmă de bun simţ...iar ţie ţi se pare că un minut durează o oră iar Poşta (da, da...n-am uitat de ciobanul nihilist) e un cazan în fiebere, plin cu nesimţiri şi imbecilităţi retarde....

Aşa cum veşnicia s-a născut (zice-se) la sat, nesimţirea s-a născut la Poştă (despre prostie îl las pe Erasmus din Rotterdam să le zică...nu de alta, da le zice mai bine)....iar....iar....pe mine mă apucă groaza când mă gândesc că trebuie să îmi ajungă curând un pachet de la Humanitas...da’ nu mai muriţi odată, fir-aţi a dracu’ de scârboşenii!!!???

Brit vs. U.S. Movies - Eddie Izzard

2008-01-15T12:20:00.001+02:00

:-))))))

Moartea domnului Nazurescu

2008-01-14T18:50:00.000+02:00

Că tot aberam eu în lecţia trecută, despre cum să ajungi doctoraş pe la noi prin ţarişoară (post din care sper că am adus o doză de inspiraţie stundeţaşilor medicinişti)...hai să trec la faza următoare. Şi anume ce-cum-unde să faci niscaiva ilegalităţi şi „imoralisme” ca la carte (cartea aia deşteaptă care te învaţă lucruri bune şi cu esenţă...cea care nu a fost scrisă niciodată, dar vine în haină de „contra-jurământul-lui-Hipocrit”).

Să începem vă rog...şi începem cu Spitalul Judeţean Deva (acel oraş, reşedinţă de judeţ – un soi de capitală - al obscurului judeţ – na că mă repet - Hunedoara ). Ca orice spital care se respectă, are o multitudine de secţii. Hai că voi mediciniştii le ştiţi mai bine. Sincer, nu am trecut prin toate, şi mulţumesc lui Allah pentru asta şi voinţei supreme a Elodiei.

Însă, dacă ai norocul să ajungi pe la secţia de Oncologie (e aia de se ocupă cu boala numărul doi a secolului – Cancerul...că ştim cu toţii din bun simţ că boala numărul unu a secolului e depresia ce stă falnică lângă prostie) o să ai o viaţă uşoară. Bătrâni cu perfuzii, saloane arhi-pline, miros cu iz de vomă şi alte cele neidentificabile, condiţii de puşcărie comunistă ş.a.m.d. Dacă eşti ceva doctoraş, ferice de tine. Oamenii stau cu orele la tine la coadă, fiecare purtând discret un plic cu RON-i mulţi şi grăsuţi. Nu că ar fi nevoie. Nici gând. Niciodată nu ai cerut. Însă, cum bine te-a învăţat cartea-ce-nu-a-fost-scrisă-niciodată, ai abordat indiferenţa numărul 3, iar omul ce să facă? Să moară? Încă nu are tăria de caracter să ia decizia ultimă! Aşa că apelează la tine, doctorul-cu-halat-alb-şi-mercedes-la-scară să îl mai scapi de dureri şi suferinţe. Primeşti şpaga şi atenţia ţi revarsă asupra pacientului. Şi salariul ţi se măreşte substanţial. Apoi pleci acasă, treci pe la un supermarket, cumperi un bax de ţigări şi vreo câteva sticle de wisky să vadă şi soţia că nu lucrezi degeaba. Aici intră în scenă asistenta-sictirită mult mai cunoscută sub numele „botoasa”. Cu „botoasa” au de lucru nervii tăi.E veşnic nemulţumită, are figură de tiran şi uitătură de barbar. Se plimbă ca un suveran prin saloane, iar dacă te pune dracu să ai nevoie de o injecţie, trebuie să introduci cu o subtilitate elegantă o sumă prestabilită (e trecută în cartea-ce-nu-a-fost-scrisă-niciodată) în buzunarul ce atârnă fălos de halatul „botoasei”. Apoi aceasta merge să doarmă, iar tu mergi la toaleta nespălată, unde plutesc „chestii” şi până şi igiena priveşte circumspect din uşă.De obicei „botoasa” spală sumar, doar de „ochii” doctorului-cu-halat-alb-şi-mercedes-la-scară, nu că acesta ar verifica vreodată. Riscul de îmbolnăvire e mare...dar ăsta e standardul, nu-i aşa?

Trecem, ca o frunză estetică ce pluteşte prin văzduh, spre secţia de neuro-chirurgie. Saloane drăguţe, proaspăt renovate. Doctori ofticaţi că viaţa-i grea şi macabră. Acolo e de tine drag proaspăt absolvent. Mulţi traumatizaţi, multe victime a accidentelor de maşini. Şi la cum se circulă în ţara asta, poţi fi sigur că o să ai destui „clienţi”. Iar tu, fiind doctor...eşti stăpân. Tu hotărăşti cine are prioritate la RMN...sau buzunarul tău. Că deja ai învăţat să întrebi buzunarul când vine vorba de decizii capitale. Îţi stă ca maestru spiritual şi consilier financiar. Iar dacă o mamă disperată vine la tine şi te roagă să faci un RMN copilului ieşit de 3 zile (o nimica toată pentru o banală hemoragie în interiorul chestiei ăleia ce se numeşte cap) dintr-un accident destul de dur...ce faci? Întrebi buzunarul şi el zice: 100 de euro. Îi dai să pape...dar uiţi între timp...pentru că...prietenii au prioritate...dar cum Allah e mare şi Elodia e dispărută...ai noroc că acel copil uitat nu a păţit nimic şi RMN-ul nu arată nimic grav....e bine, dar te enervează...că deh...tu eşti Stăpân pe secţie. Şi mămica nu face gură...iar dacă îndrăzneşte...tu eşti acoperit...nu-i aşa?

Despre alte secţii o să vă mai povestesc în lecţia următoare. Până atunci vizitaţi Spitalul Judeţean Deva, unde ca motto stă o vorbă veche şi dulceagă: „Şi futut în cur, şi cu banii luaţi!”. Vă aşteptăm cu sadism!

Carte de parte

2008-01-11T17:49:00.000+02:00

„Frunzărind” sit-ul editurii Polirom, am dat, pe prima pagină, de o sumedenie de recomandări, din topul „best-seller” al editurii. Nu mică mi-a fost mirarea să văd titluri de soiul Ghiduri practice sau nume precum Doris Lessing (a câştigat nobelul băi...spre deosebire de analfabeţi ca alde Vonnegut, Varga Llosa sau Cortazar)...

Generaţia „Ştirilor de la ora 5” îşi spune cuvântul şi în „marketingul cultural”...avem best-selleruri cretinoide, în timp ce autori foarte buni stau prăfuiţi pe rafturile librăriilor...însă poate că mirarea nu ar trebui să meargă atât de departe, când eminenţe ale culturii româneşti, din specia patronilor de editură şi purtând nume suav (Gabriel Liiceanu) fac pactul cu televiziuni ce promovează adevăratele valori umane: crima, suicidul, violul ş.a.m.d. (şi poartă motto-ul ontologic „Fi liber...fi Pro-st – am aproximat) ducând o campanie violentă de promovare a eroului scriitoricesc al secolului, Coelho. Dar, ca să nu fiu înţeles greşit, Coelho e un scriitor de mare greutate: fotomodelele îl adoră, maneliştii îl stimează iar capodoperele lui nu sunt deloc departe de telenovelele sud-americane. Ei vedeţi că se poate? Ca să nu mă las dus de val şi să mă înec în spuma coelhiană...trec repede spre alte best-selleruri....cartea lui Jamie-nu-ştiu-cum...bucătar-şef pe la TVR2....e o carte din brandul „carte de bucate”...carte ce emană înţelepciune (gătitul e senzual, nu-i aşa?) şi ne invadează cu izuri de ceapă şi usturoi...

Acum multă vreme văzusem la televizor un interviu cu o entitate culturală (iertare multă şi apăsată că nu mai ţin minte numele) care spunea: „Nu contează ceea ce citeşti, atâta timp cât citeşti”...îmi vine în minte replica infantilă omniprezentă : „Dacă ŢIE nu îţi place muzica x, asta nu înseamnă că nu e muzică bună”. Păi atuncilea să le dăm dracului de sisteme de valori universale care ne apar ca „ghid” în lumea asta unde iese „artă” pe bandă rulantă (şi savuroasa formaţie „Andre” era o formaţie de artiste, nu-i aşa? Păi mie aşa mi-au spus ăia de la televizor!) şi să ne întoarcem ochii şi urechile (şi mai ales intelectul) spre marketingul cultural, ăla televizat...să-i dăm dracului pe critici că oricum sunt subiectivi şi nu au „pregătirea” unei Andreea Esca...sau a unui Cabral...(şi, mai nou şi Cristian Tabără...păcat!!) şi să citim numai „Codul lui DaVinci” (uffff cât de vinovat sunt!), să ascultăm numai pop românesc (în postul ăsta nu mă iau de manele, dar promit să nu se mai întâmple), să ne uităm la seriale kitchoase sau la emisiuni ce îţi mângâie suav metafizicul (alea gen „Surprize....”)!

Îmi cer scuze că trebuie să plec...începe serialul filosofic neo-platonic„Sex and the city”....până data viitoare iubiţi-l pe Coelho, faceţi dragoste pe muzica lui Andra şi uitaţi-vă la graţioasa Andreea Esca...(s-a aflat cât are salariul?)! Vă mulţumesc...Noapte bună copii!

Stare de fapt!

2008-01-10T14:09:00.000+02:00

Dobândise puterile extrasenzoriale la vârsta de 10 ani şi, din cauza asta, copilăria lui nu a fost acel „tărâm fermecat” din filmele cu Orlando Bloom. Simţea toate nenorocirile lumii, „citea” în sufletele cele mai negre, era un amalgam de refulări şi ratări....

Acum Demonul îi sufla în ceafă. Era o respiraţie rece şi hotărâtă...o respiraţie încărcată de simboluri şi putere. Acum era pregătit pentru a fi sodomizat. Îşi dorea asta cu tot sfincterul lui extrasenzorial. Demonul îşi descheie şliţul de la pantalonii „Armani” şi îl penetră cu membrul său demonic. Simţindu-l în el, închise ochii şi începu să „vadă” cine e acel Demon de fapt....Avusese multe chipuri şi multe existenţe...în ultima fusese băiat de bani gata, genul de copil care nu fusese niciodată nevoit să meargă pe jos sau cu autobusul...când a ajuns la liceu a primit cadou o maşină, pe care a început să o conducă nestingherit încă de la 16 ani, fiindcă legile nu erau făcute pentru el...participase la concursuri ilegale de maşini, în urma cărora un băiat de 17 ani murise, dar a reuşit să muşamalizeze totul...şi-o trăgea cu fete în baia liceului şi se lua de elevii care făceau naveta de la sate...cheltuia mulţi bani prin cluburi, alături de fete mult mai mari ca el...le cumpăra ochelari de soare D&G şi bluze scumpe din Mall...ura orice urmă de păr pubian şi vorbea mult fără punctuaţie şi fără gramatică...LOL, OMG, PLM....îşi petrecea toată ziua pe messenger şi căutând situri porno...avea, încă de la 14 ani, un lanţ mare de aur, pe care şi-l etala ostentativ de sub cămaşa scumpă...avea ceas Cartier şi brăţară groasă ce îi acoperea încheietura aproape în totalitate...datorită banilor şi a influenţei a terminat liceul cu 9.00 şi a intrat fără probleme la facultate...avea „gaşcă”...băieţi şi fete nu chiar la fel de bogaţi ca şi el dar cărora le plăceau aceleaşi lucruri...cititul îl plictisea iar singurele filme care îi atrăgeau atenţia erau cele cu „explozii şi împuşcături”...mergea des şi arunca bani în cluburile de lăutari...se masturba uitându-se la posturi TV ce difuzau manele, ştiri sângeroase şi emisiuni emoţionante...adormea în zori, „îmbălsămat” în mirosuri de Jack Daniels...în realitate ura wisky-ul şi de la primul pahar era doborât (era o băutură mult prea puternică pentru el),însă statutul îi cerea să îl bea când era cu „gaşca”...fuma doar „Kent” şi de multe ori vomita din cauza fumului, însă nu renunţa la ele decât când era singur, în casă...când făcea sex nu simţea nici o plăcere, decât în momentul când ejacula...ăsta îi era şi scopul...şi încerca să ajungă acolo cât mai repede cu putinţă....imita ceea ce văzuse în filmele porno, devenind patetic...fetele cu care şi-o trăgea rămâneau tot timpul nesatisfăcute şi căutau după aceea prin baruri alţi bărbaţi...dar nu râdeau niciodată de ejaculările lui precoce şi de dimensiunea redusă a penisului...nu puteau...ochelarii de soare şi bluzele scumpe din Mall cereau asta....de multe ori stătea în fereastră, ascuns după perdea, masturbându-se la vederea unei fete îmbrăcată mai sumar...deşi putea s-o agaţe cu noul său Lexus, simţea o mai mare plăcere făcând asta...discuţiile cu prietenii se învârteau în jurul maşinilor, cuvintelor „Muie Dinamo”, „Hai Steaua!”, pariurilor şi a femeilor........mai târziu a terminat facultatea...a primit un post de director la una din firmele tatălui său...un prieten i-a spus că se fac bani buni din mass-media....a investit într-o revistă online şi o televiziune...se impunea cu duritate şi difuza numai ce îi dorea inima...”atrăgea” de partea lui o mulţime de oameni...”îndobitocea” omenirea fără remuşcări....nu că ar fi fost o persoană rea...dar astea îi erau standardele....şi majoritatea „audienţei” lui avea aceleaşi plăceri....acum era foarte bogat şi de neatins.....nimic nu îi mai stătea în cale.....

Flashbackul se termină o dată cu Demonul. Rămase în patru labe gâfâind...Demonul se încheie la şliţ şi rânji satisfăcut. Încă îi simţea penisul apăsându-i pe sfincter, însă înghiţi în sec şi se ridică trăgându-şi blugii roşi. Apucă arma pe care o aduse cu el şi o îndreptă spre Demon...Acesta rânjea cu superioritatea unui Zeu indestructibil. Apăsă trăgaciul şi îi zbură creierii urlând: „Mori în morţii mătii de onanist imbecil!”

Kashmir - The Aftermath

2008-01-09T00:08:00.001+02:00

Un band mult prea putin "popularizat"...

Adunate...2

2008-01-09T00:03:00.000+02:00

Şi încă una de la Emil Brumaru : "Şi dacă tot murim la fix, măcar să rîdem…"

Adunate....

2008-01-08T23:48:00.000+02:00

Într-una din "Amintirile" lui Slavici apare o replică spusă de Caragiale lui Mişu Eminescu: "Drept să-ţi spun, mie Kant al tău mi se pare un mare moftangiu!" :-)))) Delicios......

Sa vă cânt un sONG!!

2008-01-08T16:51:00.000+02:00

Zilele trecute am avut un soi de discuţiune socratică cu un prieten....şi...culmea....nu ne-a prea ieşit partea de argumentaţie....dar postul acesta nu e despre asta.....

Postul acesta e despre „Mersul trendurilor”...sau ar fi dacă s-ar situa într-o revistă glossy pentru bătrâni intelectuali.....dar totuşi hai să fac un demers (aşa de mult îmi place cuvântul ăsta....alături de autosesiza)....

Bun....serios vorbind (scriind)....postul ăsta o să fie despre locul ONG-ului în viaţa românului....ăsta e noul trend....fie că eşti student, absolvent sau pur şi simplu muritor de rând....să aderi la un ONG e o chestiune de prestanţă, de uber-„statut-social”....înseamnă ca îţi pasă (mai englezesc „you give a shit!”) de ceva....indiferent cu ce se ocupă (ONG-urile de obicei se ocupă cu ceva sau de ceva) respectivul ONG, se găsesc suficienţi oameni cărora să le pese de dânsul (adică de ce se ocupă)....

Cele mai vânate domenii de activitate sunt următoarele: mediu(l), studenţeşti şi anti-discriminare...

Îţi pasă că nu mai avem iarnă, îţi pasă de încălzirea globală şi de dezastrele provocate de aceasta....poţi adera la numeroasele ONG-uri care se ocupă cu combaterea ei....sunt oameni de ştiinţă ce caută, în laboratoare ultra-sofisticate, noul var de altoit copacii ce va duce la oprirea inundaţiilor şi a poluării...sunt intelectuali excentrici, de genul „green-peace” ce opresc poluarea prin frecarea perversă a lanţului de bicicletă, renunţând la maşinile pe benzină şi adoptând maşinile pe baterii Energizer.....sunt oameni care se uită în stânga şi în dreapta şi apoi pleacă de la iarbă verde (cea mai „outdoor” activitate românească) lăsând mormane de sticle ce vor absorbi furia naturii.....

Cele studenţeşti sunt mai inofensive....îţi oferă un statut a posteriori....ai fost în ONG-ul x....atunci altfel mergi cu CV-ul în mână (a se citi „păşeşti ţanţoş”) la directoraşul y care a fost, acum câţiva ani, preşedintele ONG-ului tău mult-iubit....dacă ai norocul (pila, cunoştiinţa, informaţia) să ajungi preşedintele unui astfel de ONG....”te-ai scos” pe perioada facultăţii....toate informaţiile despre „exchange-uri” studenţeşti, despre evenimente şi alte chestiuni importante....ţi le poţi gestiona după bunul plac...le împarţi cunoscuţilor....la cei care îţi sunt mai dragi....la cei care îi provoacă fundului tău plăceri supreme cu săruturile lor suave....banii nu mai sunt o problemă....fonduri vin în permanenţă....dacă nu eşti student la ştiinţe economice...îţi iei unul....care te va ajuta minunat să îţi mai rămână niscaiva mărunţi pentru tine şi prietena ta (ai de unde alege...în ONG-ul tău sunt multe fete dornice de favoritisme şi bucurii ilegale).....decanii te laudă, rectorii te admiră, profesorii te adoră...joy to the world!!

Cele anti-discriminare acum îşi scot capul...discret, blând...dar hotărât.....de obicei se ocupă cu problema ţiganilor (pardon! Rromilor...dar nu empatizez cu „political coretness”-ul....aşa că ţiganilor)...şi mai apar din când în când pe la televizor (e drept, nu aşa de des ca şi cei cu mediul...dar cine sunt eu să judec gradul de importanţă a unei probleme?)......de obicei sunt oameni plătitori de taxe, aflaţi sub robia creditului (fără avans, fără girant)...care admiră stilul de viaţă epicurian al ţiganilor...pentru că dacă stai să analizezi socratic (ceea ce mie şi prietenului meu nu ne-a ieşit).....ţiganul a reuşit acolo unde alţii nu au reuşit...să fie un om liber...să fie dincolo de statute sociale, dincolo de lege, de credite (fără avans, fără girant), de taxe ş.a.m.d.....şi astfel...caută salvarea în ONG-uri...îşi doresc să fie noii amerindieni, să fie învăţaţi de noii conchistadori spanioli ce înseamnă civilizaţie...preferabil fără genocidul de atunci...dar astea sunt nuanţe....şi astfel vin în ajutorul lor aceşti iubitori membrii ai ONG-urilor anti-discriminare...oameni de suflet, care au acel instinct duios de a-şi atinge portmoneul când trec pe lângă un ţigan....care stau cu „ochii în patru” de fiecare dată când urcă un ţigan în tramvaiul cu care aceştia plutesc spre o destinaţie......oameni cu suflet mare, nu ignoranţi ca italienii....

La final dau cuvântul prietenului meu Groucho Marx (mult citat de Woody Allen): „Nu ţin să fac parte din nici un club dispus să mă accepte ca membru.” ....mulţumesc...predau legătura...Andreea.....

Artă şi viciu - Coffe and Cigarettes

2008-01-06T00:27:00.000+02:00

Am revăzut deliciosul "Coffe and Cigarettes"....ca să nu mă repet postez aici un articol scris pentru Mayra.

Introduc umil şi cu mare bucurie pe unul dintre cei mai “altfel” regizori pe care lumea cinematografică ni i-a dat: Jim Jarmusch. Demonstrat în fiecare caz e următorul fapt: filmul independent e oarecum sinonim cu film “de calitate”. Iar Jim Jarmusch face doar filme independente. Pornind cu experimentalul “Permanent Vacation”(1980), făcându-ne cunoştinţă cu un artist complet cum e Tom Waits (despre el într-un articol viitor) prin filmul “Down by law” (1986) şi trecând prin genialul “Ghost Dog: The way of the samurai” (1999) – Jim Jarmusch reuşeşte încă o partitură savuroasă prin “Coffe and cigarettes”.

Compoziţia filmului e extrem de simplă: 11 “şuete” cotidiene, toate având ca numitor comun cafeaua şi ţigările. Cu o mizanscenă la fel de simplă – baruri, cluburi, încăperi pline de fum – Jarmusch te provoacă la un soi de voyeurism dialectic: descoperi că adevărul şi frumuseţea vieţii stau în discuţii interminabile, toate “stropite” cu puţin viciu. Iar particularitatea gesticii ce însoţeşte aceste “minunăţii” e surprinsă excelent de camera regizorului.

Practic în film nu se întâmplă nimic semnificativ….nu are acţiunea cu care cinema-ul ne-a obişnuit. E o ciocnire de roluri de compoziţie şi improvizaţie cu actori la fel de atipici precum e filmul: Iggy Pop, Tom Waits, RZA (Wu-tang-clan), Jack şi Meg White (The white stripes) etc. care stau alături de actori de primă mână: Bill Murray, Steve Coogan, Alfred Molina sau Roberto Benigni. Conversaţiile frizează absurdul (acel absurd care îţi relevă tainele universului întâlnit şi în teatrul absurdului) şi parcă te smulg din scaun şi te scutură violent, ca mai apoi să te arunce într-o plăcere şi o linişte totală. Ritualul cafelei e surprins până în cel mai mic detaliu de Jarmusch (tremuratul mâinii, cafeaua vărsată în farfurie, dozajul de zahăr etc.) – însă ce e minunat e că, de fapt, filmul e despre tine şi inevitabil te regăseşti în amalgamul de gesturi de pe ecran.

Jarmusch transformă şi dă valenţe filosofice acelui fapt aparent banal – băutul cafelei. Interdependenţa minunată dintre cafea şi ţigări (una o condiţionează pe cealaltă) – generează acel lucru care ne fiinţează în totalitate – conversaţia. Iar imortalizarea ei pe peliculă nu face altceva decât să-i dea statutul de adevăr ultim, devenind astfel nemuritor. Filmat în totalitate în alb-negru, “Coffe and cigarettes” te lasă să intuieşti la nivel senzitiv culoarea. Te provoacă imaginativ şi intelectual (lăsând totuşi destul spaţiu banalităţii) astfel că, în momentul în care filmul s-a terminat, te vei simţi împlinit şi vei vrea să bei o cafea alături de cineva. Sper că la finalul filmului să exclamaţi cu un zâmbet tâmp pe faţă acea replică de la începutul filmului – “Strange to meet you!”

Dedicaţiune

2008-01-05T21:38:00.001+02:00

Pentru idiotul agent rutier din postul trecut....dedicaţiune din inimă.

Poliţia manelieră

2008-01-05T21:21:00.000+02:00

Se făcea că eram înfipt bine în scaunul maşinii, peste măsură de concentrat în acţiunea-mi de a evita gropile la lumina farurilor. Şi nu, nu eram pe drum de ţară, ci pe o şosea principală. Ajung la o porţiune în care drumul meu era flancat ostentativ de un drum secundar...(pentru poliţişti – drumul ăla mic ce dă în drumul mare)...unde o maşină aştepta cuminţică să iasă pe şoseaua principală, ergo pe cea care eram eu...când am spus „cuminţică” am exagerat puţin....stătea cu cea mai lungă fază lungă care există (că dacă nu ar fi, nu s-ar povesti)...Nervos şi „orbit” (termen rutier, pentru poliţişti – atuncilea când din cauza unei lumini puternice care intră în contact direct şi absolut incidental cu retina, nu mai poţi distinge nimic dincolo de ea)..mi-am pornit şi eu faza lungă, în speranţa că voi reuşi să evit orice accident. Ei bine......nu m-am înşelat....am reuşit şi mi-am continuat drumul...Însă în urma mea s-a năpustit maşina ce aştepta să iasă de pe drumul secundar (pentru poliţişti – vedeţi mai sus explicaţia)...cu aceeaşi cea mai lungă fază lungă, claxonând frenetic....privind în oglinda retrovizoare reuşesc să disting marca maşinii....o dacie veche, din categoria furia şoselelor, care sunt în stare să depăşească orice le stă în cale....maşinile alea „făcute special pentru drumurile noastre” (argumentaţie pe care am întâlnit-o enervant de des)....

Am semnalizat şi am tras pe dreapta (pentru poliţişti – marginea din partea dreaptă a sensului de mers, ce ţine loc şi de bordură), pregătit de un eventual scandal şi niţică bătăiţă (pentru poliţişti – atuncilea când pumnul agresorului deranjează liniştea unei porţiuni din corpul agreasatului)...am rămas cuminte în maşină şi am privit în oglinzile laterale (obiectele din oglindă apar mai mari decât sunt în realitate) cum şoferul furiei şoselelor se îndreptă la fel de furios ca maşina spre mine (notă - din furia idiotului îmi ajungeau la urechi sunete cristaline de manele)....mi-am coborât geamul şi domnul în cauză (categoria „ceafă dublă”, lanţ de aur gros de două degete, inele multe de aur...ce mai...visul oricărui ascultător de manele) îmi spune că este agent la Poliţia Rutieră şi, pe un ton poruncitor, îmi spune să mă cobor din maşină....a nu se înţelege greşit...nu era în uniformă, nu s-a legitimat, nu mi-a spus care îi era numele etc....doar că e agent rutier...am coborât calm (aflând acum iq-ul idiotului) şi l-am întrebat care e baiu? Mi-a spus, cu nerv în glas, că am încălcat legea privid distanţa de la care trebuie să trec de pe faza lungă pe cea scurtă....când i-am explicat că el a încălcat în mod şi mai flagrant legea ieşind de pe un drum secundar cu faza lungă pornită, a adoptat o mimică de bovină curioasă nevenindu-i să creadă neobrăzarea......l-am rugat frumos să consulte legislaţia şi să nu se mai ia după tot ce vede la televizor şi anume cum că aceasta nu se aplică tuturor...m-a făcut nesimţit, m-a ameninţat că mă arestează...ş.a.m.d (pentru poliţişti – aştepta o mică „şpagă”)......bănuind că e privitor de filme de acţiune cu poliţişti americani, încercând acum să intre în pielea unia dintre ei...l-am rugat să mă lase să îmi sun avocatul (nu, nu am asemenea comoară în dotarea personală) să clarificăm chestiunea scurt şi la obiect....a mormăit ceva şi mi-a ordonat să nu se mai întâmple niciodată aşa ceva....după care a pornit cu furia şoselelor către următoarea victimă.

Pentru întîmplarea de mai sus doresc să aduc un mic omagiu Poliţiei Rutiere...mulţumim că sunteţi alături de noi, că îi arestaţi pe cei care merită şi gonesc maniacal pe toate drumurile, pe cei care intră în depăşiri periculoase, pe cei care conduc beţi etc....Şi, nu în ultimul rând, mulţumim că încălcaţi legea...ne faceţi viaţa mult mai frumoasă....Vă doresc drum bun spre porţile iadului dragi agenţi rutieri!!(pentru poliţişti – locul ăla fierbinte unde se face friptură bună din carne de agent de circulaţie, bătută bine înainte...)......

"Off portocalul meu" (bilingv)

2008-01-05T13:28:00.000+02:00

Fotografia alăturată a fost făcută de o prietenă în centrul unui oraş din Grecia. În limba lui Socrate ar suna cam aşa: προσευχη! οχι σχιζω πορτοκαλι!

Aşadar...ce face un român când merge în Grecia? (nu vreau să aibă „iz” de banc) Nostalgic după vremurile comuniste, când bucuria îi era îmbătată de acele miraculoase fructe exotice (personal îmi amintesc de o minunată dulceaţă de banane „clandestină”, adusă de tatăl meu)...îşi cumpără un portocal. Îl hrăneşte, îl dezvoltă şi, ca orice părinte, îl botează... πορτοκαλι αντιμετωπιζω φωτια (Portocalul cu chip de foc)….îi scrie poezii, îi compune cântece (“Duşmanii mei,n-au portocal şi ei!”)….ce mai....îl face cel mai portocal dintre toţi portocalii....portocalul alfa (πορτοκαλι α)...şi devine uber-protectiv (sau απαισια - protectiv)….aşa că….băi grecilor….ia lăsaţi portocalul omului în pace! Că poate îl cheamă pe Mailat – “Ucigaşul cu chip de român” (δολοφονος ειδος λατινικος)!

Au trecut şi "sărbătorelele" astea!!!

2008-01-04T15:18:00.001+02:00

După fiecare „perioadă sărbătoricească” , două, trei zile se aşterne peste România liniştea (nu spun lume să nu fiu ipocrit – nu ştiu cum se „întâmplă” prin lume). Şi nu e vorba de liniştea aceea pufoasă, aproape palpabilă, care te încântă...ci de o linişte apăsătoare...hai s-o zic aşa – apocaliptică. Străzile parcă au fost măturate de o boală ciudată, ca într-un horror marca Hollywood...iar puţinii oameni care bântuie pe străzi par nişte zombie ambulanţi, umpluţi de friptură, sarmale şi alcool...căci, nu-i aşa, după ce v-aţi făcut de „petrecanie”, le-aţi făcut de petrecanie şi maţelor voastre....

Se pare că termenul „sărbătoare” şi-a găsit termenul pereche....şi acela e: „exces”....însă nu unul tipic...ci, în accepţiunea „sărbătoricească” a acestui termen, e cam aşa: exces în – mâncare, alcool, shopping, urări tâmpe şi predefinite, simularea fericirii, Ştefan Hruşcă, somn, telefoane, sms-uri, bani cheltuiţi, destinaţii, kilometrii „bătuţi”, patetism...şi lista poate continua....

Modus operandi e următorul: se începe, de obicei, cu câteva săptămâni înainte de a ne bate la uşă sărbătorile, cu întrebările – „Ce faci de Crăciun?” şi „Ce faci de rev”(alint doar pentru iniţiaţi). Dacă răspunsul nu e adecvat, adicătelea dacă buzele rostesc decrepitul „stau acasă” încep patetismele: „cum aşa?” sau „singur?” sau, preferatul meu „Off, îmi pare rău!”. Apoi fast forward înaintea sărbătorilor. Se îmbracă motivul, ergo Crăciunul (aştept un alint şi pentru numele ăsta – „Crăci” oare?), „Rev”-ul sau Paştele, şi se merge la băut în funcţie de el. Mâncarea e pregătită cu o zi înainte, dar neatinsă, să nu ne lăfăim în păcatul de a mânca înainte de a se da startul – oare lăcomia nu e tot unul din cele zece păcate capitale? Poate mă înşel! Astfel ne aruncăm cu surle şi trâmbiţe, bucurându-ne, chiar dacă nu avem motive reale. Termenul nou-născut ar putea fi: „Bucuria conjuncturală”. Şi astfel ieşi din existenţa mediocră, îmbătându-te cu iluzia „bucuriei conjuncturale”.

Într-un excelent contraeditorial din „Caţavencu”, Ioan T. Morar observa: „E ca şi cum Isus s-ar fi născut ca să putem pleca, în zilele libere, la shopping în Dubai sau la schi în Austria. Nu zic, Doamne fereşte, că asta n-ar fi ceva bun. Dar uităm sămânţa spirituală, profundă, care ţine de ritual, de evenimentul fondator, al Naşterii Domnului, pe care-l lăsăm într-o debara a vieţii noastre. Ne mai emoţionăm, în seara de Ajun, când deschidem cadourile. Dacă mai avem răbdare până atunci şi nu cumva mergem împreună, cu cei dragi, la cumpărături, în templele cele noi, mall-urile. […] Tot mai mulţi se-nghesuie la petrecere. Tot mai puţini rămân, într-o odăiţă ferită, departe de vuietul vremii, la sărbătoare. A învins petrecerea!”..... Noroi, beţie, vomă, sticle sparte...Mazeltov!!

Pentru început de an...urarea-mi preferată(şi predefinită): Să aveţi un an aşa cum îl meritaţi!

The Kooks - Ooh la

2008-01-02T15:04:00.001+02:00

Un sample de la "Blogotheque".

Buddy Guy - Sweet Home Chicago

2007-12-28T21:28:00.001+02:00

Tot ce-i mai bun in muzica, adunati pe o scena....contraindicatie: a nu se asculta daca incercati sa va lasati de "catharsis".:-))

Reîntoarcerea la clasici - The Band

2007-12-28T19:59:00.001+02:00

Piesa se numeşte "The Weight"...şi e din filmul-concert "The last waltz", de Martin Scorsese...căutaţi filmul..încă se mai găseşte piratat :-)...şi ca să parafrazez un utilizator de pe youtube: "music the way it was ment to be played".

A "tag-ui" sau a nu "tag-ui" (fără diacritice) - experiment internautic

2007-12-28T18:41:00.001+02:00

Am verificat, din vinovată curiozitate, pe Sitemeter să văd ce căutări au dus la blogul meu. Şi două „search-uri” m-au suprins foarte plăcut: 1. „Eleva Raluca filmata sub fusta” şi 2. „Virgil Tudor Pitesti”. Aşadar Google-ul, cu ale sale key words (sau mai mişto: tag-uri), mi-a adus cititori (dacă au citit ceva, le mulţumesc) cu preocupări mai lumeşti. Sincer, nu o cunosc pe eleva Raluca şi nici pe Virgil Tudor din Piteşti. Dacă eleva Raluca a fost filmată sub fustă fără consimţământul ei o rog să îi ierte pe regizorii amatori, că deh...e anotimpul ăla al iertării, cum bine ne învaţă Şeful ăl mai mare al iernii (care iarnă de iarnă renaşte în România, din cenuşa-i stabilită în Canada): Ştefan Hruşcă (câţi vizitatori o să îmi atragă numele ăsta....poate îmi vin şi niscaiva contracte de publicitate). Iar Virgil Tudor din Piteşti îmi sună a cântăreţ de manele (tag) – iar dacă nu e îmi cer iertare de la distinsul domn din Piteşti.

Pentru viitoare search-uri, ce vor duce spre blogul acesta (care nu se ocupă şi nu se va ocupa cu eleve şi manelişti) am să introduc câteva cuvinte total întâmplătoare şi fără legătură: fetiţe perverse (tag) citindu-l pe Kant, silicoanele (tag) şi Heidegger, minora goală (tag) faţă în faţă cu Derrida, fetiţa violată (tag) din cauza lui Proust, românce goale (tag) ascultând Tom Waits, Adrian Copilul de Aur (tag) (oare şi Minune?) fanul lui Godard (nu mai ştiu nume de manelişti...mă rezum la cei care caută perversiuni - tag)....hai că mai dau unul să fiu sigur: Elena Udrea goală (tag) îşi scrie memoriile....

Vă urez lectură plăcută!:-)

"Interview" a la Buscemi

2007-12-28T17:33:00.001+02:00

„Remake-ul” se poartă, „remake-ul” se face, până şi cuvântul „remake” e arhi-uzitat. Câteodată iese o ciorbă stricată de care nu te poţi atinge fără scârbă şi revoltă, câteodată (cum e cazul şi aici) iese ceva mai bun ca originalul „remake-uit”.

Intră în scenă Steve Buscemi, actor-regizor ignorat de unii, îmbrăţişat de alţii (Tarantino, Fraţii Cohen etc.). În „Interview” îl găsim în dublu-rol: regizor (la al treilea sau al patrulea titlu, nu mai ţin minte) şi actor (la filmul cu numărul x....). Şi ambele roluri îi ies impecabil. În primul rând că reuşeşte o regie curată, fără inserţii foarte digitalizate, trecându-te printr-o sumedenie de stări doar din mişcările camerei de filmat şi din dialog (aici a şi scenarizat) şi mizând foarte mult pe imagine. Iar în al doilea rând (ca actor), Buscemi joacă extrem de bine (nu îndrăznesc să spun cel mai bun rol al său, deoarece are atât de multe filme bune).

Story-ul: o oră şi jumătate de devorare reciprocă. Jurnalistul Pierre Peders este trimis să-i ia un interviu celebrei actriţe de „soap operas” Katya. Alegerea personajului feminin a fost mai mult decât inspirată: Sienna Miller (ignorată ca actriţă pe nedrept şi identificată uşor din cauza scandalurilor – şi din acest punct de vedere cât de asemănătoare cu personajul din „Interview”) joacă excepţional! Scena (pot spune fără remuşcări: scena bătăliei)– apartamentul Katyei....acolo unde cei doi se confruntă până la limita absurdului, se transformă, se „amestecă” unul cu celălalt ş.a.m.d.......totul rezultând într-o luptă din care doar unul poate ieşi câştigător. Pentru că doar două „arme” sunt acceptate (pe care ambii le folosesc extrem de abil): minciuna şi schimbul neîncetat de măşti.....

Mai avem şi o ciocnire a două meserii: cea de jurnalist însetat de a afla secrete „picante” şi cea de actor, mult prea trecut prin asemenea situaţii, pentru a mai fi surprins de ceva. Iar, treptat (şi tensionat), vânătorul e pus la zid de propria-i victimă, fără să realizeze nici o secundă acest fapt. Iar tensiunea dialogului (o tensiune diafană, pe care o simţi doar la final pulsându-ţi în tâmple) te face să nu mai înţelegi cine pe cine. Şi asta îi dă un deliciu cinematografic aproape narcotizant.

Deşi este un remake, „Interview” este şi un film-omagiu. Un omagiu adus lui Theo Van Gogh (regizorul filmului remake-uit, ucis de un fundamentalist arab) – prin inserţii delicate: o fotografie cu el, o maşină pe care scrie „van Gogh movers”, un băiat care se numeşte Theodore, dar prietenii îi spun Theo – dar şi un omagiu adus cinema-ului, acel cinema cald, sincer, inteligent.

Iar tocmai asta e plăcerea pe care ţi-o lasă “Interview”-ul lui Buscemi: că ai văzut un film inteligent, de la care ai ieşit simţind că încă se mai poate face Cinema. De văzut şi re-văzut!

Recomandare

2007-12-27T14:44:00.000+02:00

Recomand tare "La Blogotheque"
Un experiment muzical, unde se iau banduri şi se "aruncă" pe străzile Parisului, unde se improvizează delicios. Vizitaţi sit-ul şi alegeţi din cele 78 de improvizaţii and counting. Enjoy....că eu aşa fac!:-))

Tânăr absolvent de medicină + şpagă = love

2007-12-26T16:04:00.000+02:00

Hipocrate a fost un biet muritor, ce se minţea (şi continuă să-i mintă şi pe alţii printr-o continuă renaştere) cu nişte mici prostioare: competenţă, morală, etică sau mai ştiu eu ce alte asemenea idioţenii.

Îi doresc renumitului medic grec să se întrupeze la noi în ţară, să vadă şi el ce înseamnă să fi înconjurat de adevărate principii şi concepte. Să vadă că viaţa are un preţ, nu cum ne tot umplu capul filosofii şi scrierile alea idioate intitulate „Filocalia”.

Iar dacă eşti la finalul a şase ani de facultate de medicină (şi arunc aici un exemplu total irelevant – dacă nu ar fi adevărat – Universitatea de Medicină şi Farmacie „Victor Babeş” din Timişoara) să pui un preţ pe viaţa oamenilor e foarte uşor. Deşi ţi-a fost uşor de la începutul facultăţii, când ai aflat de la studenţii mai mari cât costă un examen şi cât te costă să devii un medic incompetent care măcelăreşte oameni pe masa de operaţie sau diagnostichează greşit. Dar acum, la final, e Marele Test. Examenul intitulat „Examenul de rezidenţiat”. (pentru studenţii obişnuiţi cu alintul: „Rezi”). În urma punctajului obţinut la acest examen, eşti târât (la propriu) într-una din nenumăratele ramuri ale medicinei.

Dar acum să spunem că n-ai pile pe la minister să afli una, alta înainte de examinare sau nu eşti fiu/fiică de ministru sau cadru medical. Şi ai învăţat ca prostul/proasta în cei şase ani cât durează facultatea. Şi uite că nu ai luat examenul sau nu ai intrat la specializarea dorită de tine (nu din cauza rezultatelor, ci deoarece locurile s-au redistribuit imediat după examen şi nu înainte, astfel încât specializările alea mai puternice şi mai bănoase – a se citi: unde se primeşte mai multă şpagă – să ajungă unde „trebuie”).....Păi...hai că vă învăţ eu...ai două şanse:

Strângi din dinţi şi de la firma părinţilor 30.000 de euroi şi te-ai aranjat de o specializare mişto.

Apelezi la acelaşi strâns din dinţi şi de la firma părinţilor (încă nu ştiu suma exactă pentru următorul pas, dar promit să o aflu) şi plasezi suma (îi spun simplu „suma epsilon” până la alte informaţii) epsilon la un decan sau profesor cu intrări multe şi devii preparator. Iar conform legislaţiei abrogată de ministrul Eugen Nicolaescu (da...Zeul suprem al medicinei din România, ăla de stabileşte cât costă viaţa, ca să nu avem inflaţie)...orice preparator, devine automat medic, fără a mai susţine examenul de rezidenţiat.

Aşadar să devii ucigaş cu acte în regulă în România nu e aşa mare brânză (de aia feta – ador cuvântul ăsta şi nu pot renunţa la el). Doar trebuie să apelezi la nişte procedee, pe care medicul a la grec Hipocrate le-a ignorat (hipocritul) cum ar fi: nepotismul, şpaga şi ilegalitatea. Şi ai şanse mari să ajungi pe la ştiri că ai născut un copil cu malformaţii multiple (sau măcar cum spuneau soldaţii americani din timpul războilui mondial: FUBAR = Fucked Up Beyond Any Recognition) din cauza incompetenţei tale...că doar aşa te-au învăţat la şcoală....nu?

Dar că tot suntem în toiul sărbătorilor nu o să fiu rău cu voi, dragi viitori medici. Şi vreau să vă fac o urare....cu toată căldura şi admiraţia pentru viitoarele rezultate şi pentru viitoarele scandaluri muşamalizate din banii pe care o să-i primiţi (şpagă) ca să vă faceţi meseria, pentru care mai luaţi şi salar, vă doresc, ceea ce sper să simţiţi şi pe pielea şi pe organele voastre: Să hăcuiţi bine!

Carla Bruni - Raphael

2007-12-22T05:05:00.001+02:00

Un cântecel ce mi-a trezit bucurii de mult uitate. Mersi Raluca...:-)

Notă "elodiană"

2007-12-22T04:33:00.000+02:00

Aduc o completare umilă la "Cuvântarea credinciosului elodian"
Recunosc cu pocăinţă că până în noaptea asta nu am vizitat sit-ul menţionat în postul de mai sus. Azi am intrat cu o curiozitate vinovată şi......suprins (pe de o parte sălăşuia în mine un simţămâmt a prioric că asta mi se va revela) descopăr că "Enigma Elodiei" (mă văd nevoit să repet: Nu râdeţi!!!!!) este, de fapt, Secţiune a portalului protv.ro. Deci, finalmente, ştirile de la ora 5 şi-au găsit naşul.....Elodia bate ştirile la fel cum Viaţa bate filmul.....Sunt extrem de curios cu se mai afişează protviştii (mie îmi place să le spun "Violatorii sentimentali" sau "Vânătorii de rating prin apel la procedeul alegoric-uman numit moarte") după ce Elodia le-a răpit singurul aspect aducător de rating. Că dacă sanctificarea prin moarte mediatizată e atât de apăsătoare în acest caz, atunci de ce nu apar şi situri "Enigma femeii dintr-un sat din judeţul Vaslui, violată şi ucisă cu bestialitate de soţul său, aflat sub influenţa alcoolului" sau "Enigma fetiţei de 12 ani din localitatea Băicoi, răpită şi supusă la torturi inumane de un băiat de 17 ani"? Elodia să mă ierte!

Unkle - Rabbit in your Headlights

2007-12-21T13:13:00.001+02:00

Unul dintre clipurile mele "de suflet"...place tare si inca un pic:-)

Fantasmagorie

2007-12-21T01:19:00.000+02:00

De ani de zile folosea internetul pentru „a trăi”. Cumpăra online, vedea filme online, asculta muzică online, discuta cu aprindere online, făcea sex online.......se fiinţa şi îşi justifica existenţa online. Atingerea pielii, mirosul parfumului, ochii ce lucesc jucăuş atunci când îţi susţii o idee....toate le uitase de multă vreme, dacă le cunoscuse vreodată. Deşi de multe ori, când ceea ce comanda îi era adus acasă, avea contact direct cu oamenii, îl cuprindeau atacuri de panică, buzele i se umflau şi pulsul îi creştea alarmant. Pentru el oamenii erau ireali, o încrengătură de fire desprinse din ecranul calculatorului, suferind o tranformare din bidimensional în „monstruosul” tridimensional. Şi asta îl speria de moarte. Nu că ar fi fost în stare să perceapă conceptul de moarte.

Google search: moarte – „procesul de continuare a existenţei în paradisul unei pagini de internet, construită de utilizator”. Credea asta cu o tărie de neclintit. De asemena, durerea era ceva exterior (nu o percepea propriuzis, ci o simţea ca pe un ezoterism), un test din partea Zeului cibernetic. Avea coloana distrusă de ani de zile, dar refuza să se ducă la spital. Căuta neîncetat remedii pe internet, aplicându-le sistematic, cu efecte dezastruoase.

În seara aceea vizita un sit cu prostituate. Era în momentul de disociere totală, când mica sa garsonieră se dizolvase şi el păşea ca un rege pe ţinutul virtual. Îşi introduse numele şi adresa (considera acest fapt un secret bine tăinuit şi se simţea unic în demersul lui de a trece la pasul următor) şi selecta prin sutele de imagini. Alese o fată din oraşul lui şi apăsă cu mouse-ul pe butonul (cât de lucios şi de falic simţea acel buton) care spunea: „plasează comanda”. Aşteptă preţ de câteva minute şi pe ecran îi apăru: „În câteva momente veţi simţi Paradisul”. Ca o mână invizibilă, soneria îl smulse din reveria paradisiacă. Cu inima pe punctul de a-i ceda, deschise uşa. Teroarea care îl apucă e dincolo de orice descriere. Cel mai groaznic coşmar al său prinsese viaţă. Prostituata se târî afară din ecran şi se întrupă într-o încrengătură de fire tridimensională. Cu o eleganţă diafană ea se apropie uşor şi îi sărută buzele umflate. Parfumul ei îl îmbrăţişă şi îl mângâie fin. Atingerea buzelor, cel mai dulce drog pe care îl gustase vreodată. Închise ochii şi mii de gânduri şi amintiri i se downloadară în creierul flasc. Îşi aminti tot.....îşi aminti de soţie, de copil, de prieteni, de fetele cu care umblase mulţi ani înainte de a se căsători, de mama care plângea încontinuu, de tatăl care îl bătea cu animalitate....îşi aminti cine era.

Trânti uşa şi durerile de spate îl doborâră. Mergând în patru labe, ca un animal de pradă, reuşi să ajungă la fotoliul decolorat din care atârnau fâşii de tapiţerie. Se puse în faţa calculatorului şi, cu mâini tremurânde, intră pe tărâmul virtual creat de el. Ştia că e unica soluţie şi altceva nu putea găsi. Scoase din sertarul biroului vechiul său revolver „Ruger SR9” şi îl armă. Ştia de la mult mai avansaţii utilizatori de internet că dacă îşi va focaliza întreaga fiinţă pe ecranul monitorului în momentul în care va muri, îşi va găsi desăvârşirea in lumea virtuală. Îşi fixă privirea pe milioanele de pixeli şi, lăcrimând de atâta concentrare îşi puse arma la tâmplă. Apăsă trăgaciul......glonţul traversă craniul distrugând tot ce întâlnea în goana sa.....apoi ieşi prin cealaltă parte a capului, provocând o erupţie de sânge şi materie cenuşie, oprindu-se, cu o explozie mult prea estetică, în monitor.

Cu puţina viaţă ce îi rămase reuşi să se panicheze din nou. Paradisul dispăru, monitorul era distrus, iar tot ce putea simţi era parfumul prostituatei ce îşi făcuse culcuş la el în nări. Şi plutind în aerul parfumat ce îl inspira........atunci, în momentul morţii, se simţi mai viu ca niciodată.

Cuvântarea credinciosului "elodian"

2007-12-20T16:52:00.000+02:00

O voi credincioşi ce aveţi certitudinea unei vieţi de apoi.....o voi sceptici şi atei ce credeţi că moartea e finalitatea absolută...o voi adepţi ai metepsihozei aşteptând cu înfrigurare să vedeţi ce surprize vă rezervă „purificarea”.....ce ştiţi voi toţi? Viaţa continuă pe pământ. Mai mult, viaţa continuă în România. Şi nu oricum....ci cu rating mare. Cu surle şi trâmbiţe, cu ilegalităţi şi neruşinări. Ah...aţi ghicit. E vorba de Elodia, cea ce dăinuieşte veşnic în sufletele românilor şi dormitorul de la OTV. Oriunde întorci capul, aşteaptă-te să o vezi pe Elodia. Şi să nu crezi că e un banal caz de “bântuire”. Nu. Nici vorbă. E o simbioză perfectă între suflet şi materialitate. E “the romanian dream”. Să îţi câştigi notorietatea în inimile oamenilor. Cei care îi duşmănesc soţul şi îi compun cântece Ei.

Probabil ca alde Jung ar avea mult de studiat de pe urma “Cazului Elodia”. Niciodată nu am asistat la o asemenea psihoză colectivă. Culmea, pornită de la o televiziune înjurată de toată lumea: OTV. (faza incipientă nu am prins-o dar probabil îşi are rădăcinile la “Ştirile de la ora 5” – acea emisiune cu rol de guru pentru românii intrigaţi de bârfă şi extaziaţi să işi spioneze vecinii). Şi nu ridica din sprâncene. Să nu-mi spui că n-ai pomenit niciodată numele Ei. Ori plasat într-un context ironic sau într-o glumă (blasfemie!), ori într-o discuţie pur informativă.

Într-un excelent post, Iulian Tănase remarca: “La trei luni de la misterioasa ei dispariţie, Elodia a devenit un veritabil brand de ţară.” Ne identificăm cu “drama” ei până la suferinţă. Azi mâine o să avem căni Elodia, geanta Elodia (de purtat la înmormântări), păpuşa Elodia (în mai multe variante: vie, moartă şi dispărută) cu opţiunea de a alege păpuşa vorbitoare cu textul: “Vă mulţumesc că aţi fost lângă mine!”, sau “Moarte lui Cioacă!”(pentru voi ăia profanii – Cioacă e fostul soţ, presupusul ucigaş – CRIMINALULE!).

Dar Elodia e moartă? Grea întrebare. Probabil doar un răspuns ambiguu e potrivit aici: Elodia e o făptură mesianică. Se înfruptă din viaţa pe care i-o dăm. Exact ca iepuraşul din reclamele Energizer, Ea îşi trage energia din populaţia elodiană (tot Iulian Tănase). Iar mai nou, e făptură cibernetică: s-a “întrupat” în site-ul www.enigmaelodiei.ro (dacă aveţi ceva de râs înseamnă că ţineţi cu Cioacă). Acolo, elodienii îşi etalează veleităţile scriitoriceşti şi fac scenarii cu privire la soarta elodiei (vai, iertare si pocăinţă: Elodiei cu majusculă de aia mare!) Şi fiţi atenţi, aveţi şansa ca proiectul vostru să fie câştigător şi să fie ecranizat.(notă: site-ul are un flux de 20.000 de vizitatori unici!) Nu pierdeţi această ocazie de a participa la desăvârşirea sufletului Elodiei, şi Ea vă va mântui. Iar voi ăia ce nu sunteţi interesaţi de soarta Elodiei….să muriţi în Iadul lui Cioacă. Elodia să mă ierte!

La final….aş vrea să mă rog la Elodia să ne scape de politicienii corupţi, să schimbe sistemul de învăţământ, să distrugă nepotismul şi şpaga….şi…..să îmi facă rost de nişte bani pentru Macbookul ăla (îl ştie Ea). Şi pentru OTV…Elodia să fie cu voi buni elodieni ce sunteţi! Vă mulţumesc.

Happy happy fish

2007-12-19T16:44:00.000+02:00

Am dat peste un site excelent: www.happyfish.ro
Un soi de televizune "alternativă", menţinută cu un amatorism delicios. Despre altfel de lucruri în altfel de emisiuni. Recomand tare.

"Poveste despre parlamentari şi miniştri" sau "De ce să emigrăm"

2007-12-19T13:24:00.000+02:00

Sunt agent Icsulescu...permiteţi să raportez: În data de 16 decembrie anul în curs de desfăşurare, cetăţeanul Orban Ludovic, de profesiune ministru al transporturilor, a fost implicat într-un accident de circulaţie cu al său autovehicul Audi A6, purtând ostentativ numărul de înmatriculare B 108825. În urma coliziunii un alt autovehicul îmbrăcat în brandul Matiz a fost avariat, şi o persoană a fost accidentată. Am încheiat raportul…Agent Icsulescu.

Dincolo de incoerenţa agentului Icsulescu de mai sus, accidentul în sine chiar s-a petrecut. Apărută iniţial pe un blog, ştirea a provocat o explozie în mass-media românească. M-am uitat buimăcit la „Realitatea” şi mi se părea că vizionez un adevărat action-movie, cu iz de thriller hollywoodian. Ministrul a plecat de la locul accidentului, din accident ba rezultase o victimă, ba erau doar avarieri uşoare, familia victimei (că până la urmă a fost o victimă) a fost mituită şi redusă la tăcere, poliţia a luat plăcuţele de înmatriculare ale ministrului astfel încât accidentul să nu îl implice etc. Muşamalizarea s-a făcut ca la carte. Orban şi-a luat tălpăşiţa de la locul accidentului, ducând victima cu el. Poliţia anunţată, a făcut ca totul să fie ceva minor. Şi cum ne-am obişnuit pe la noi prin ţărişoară, totul s-a petrecut la nivel mult mai înalt. Şi asta o poţi deduce uşor din declaraţiile unui agent de poliţie (care a dorit să-şi păstreze anonimatul) care le spunea celor de la „Realitatea”: „Pe lângă că ne pun să lucrăm 24 de ore, ne mai pun să şi minţim”.

Victima (o elevă minoră) a fost dusă la spital şi internată la ora 15:59, cu diagnosticul de „traumatism la unul dintre braţe”. Până aici totul bine. Dar niciunde nu s-a specificat că victima a fost implicată într-un accident rutier. Iar familia, culmea, nu vrea să depună nici o plângere. Păi băi părinţi inconştienţi, cât valorează fiica voastră? Că poate există undeva un traficant de carne vie care e gata să ofere mai mult ca „demnitarii” cu care vă iubiţi. Şi duce şi ea o viaţă normală, cu bătăi şi violuri.

Normal că toată lumea a sărit la gâtul lui Orban. Foarte bine. Ar merita puşcărie grea, îmbrăcat într-o fustiţă şi cuplat cu un „malac” ce n-a mai văzut viaţa de dincolo de zidurile celulei de 30 de ani. Dar pe lângă Orban, ar fi bine să mai fie linşaţi niscaiva doctori, poliţişti, parlamentari, părinţii fetei ş.a.m.d. Pentru că nu a făcut totul singur. Să îl mâncăm de viu, dar să nu îi ignorăm pe ceilalţi.

Declaraţiile ministrului îţi dădeau impresia că trăieşti o comedie absurd-grotescă: „Singura victimă sunt eu, deoarece sunt supus unui linşaj mediatic”. Domnule ministru...sau băi ministre....ai merita mult mai mult decât un „banal” linşaj mediatic.

Dar ăştia ne sunt aleşii. Şi dragi nostalgici după vremurile comuniste, nu-i aşa că vă plac? Păi normal că vă plac. Şi ce dor vă e de un Năstase sau de un Iliescu să vă fure. Nu că acum nu se fură la fel de mult. Dar măcar acum se face pe faţă şi sub acoperirea legii. Şi nu te mai enervezi decât când stai la o coadă sau realizezi că din salariul tău nu îţi permiţi o ieşire la munte. Dar treci pe stradă pe lângă parlamentari ce au 8000 de Ron bani pentru cazare, deşi deţin apartamente. Şi atunci ce tot dai din gură băi Tăricene, că avem prea multă forţă de muncă ce pleacă prin alte ţări!? Sau poate că sunt fraieri că ratează şansa la o viaţă palpitantă şi la o desăvârşire sufletească prin foame şi suferinţă. Să nu vă mire dacă România va avea doar două categorii de populaţie: parlamentari şi pensionari. Probabil că aţi mai avea bătaie de cap doar cu pensiile. Dar vă descurcaţi voi cumva şi le mai trageţi din banii de înmormântare. Hai sictir băi „animalilor”!

"Shoppinghauer" virtual

2007-12-17T13:47:00.000+02:00

De câţiva ani am intrat cu surle şi trâmbiţe într-o nouă eră....era shoppingului online (pentru cunoscători „virtual”). Ca toate fiinţele ce inhalează aerul poluat şi cugetă, românii şi-au făcut şi ei magazine virtuale. Cu tot ce-ţi pofteşte inima de consumator înrăit şi branduit (că deh!, mănânci brânză feta, nu-i aşa? – oare există o vacă sau o oaie Feta?). Recunosc (dulce vinovăţie) că am şi eu păcatele mele când vine vorba de mărci şi produse. Şi ca tot consumatorul am pornit pe cărarea shoppingului online. Şi mi-a atras atentia un Ipod. De ce Ipod? Explicaţia e anevoioasă şi oarecum subiectivă şi probabil ar genera un soi de polemică printre cei care imbrăţişează „deconectarea urbană” prin intermediul căştilor din urechi.

Printr-o căutare cu ajutorul arhi-cunoscutului Google, am dat de un site care comercializa exact produsul dorit (să-i spunem acestui site „Mediadot” – acum pentru mine Media(I)d(i)ot). Am urmat paşii (totul se face „în paşi” – valsăm ca să cumpărăm) şi mi-am „plasat comanda”. A doua zi am primit un e-mail de la o persoană de pe la firmuliţă în care, foarte amabili, îşi cereau scuze, dar vor întârzia două zile cu preluarea comenzii, deoarece au un „flux mare” de clienţi. (mori de ciudă magazin virtual „Apple”!). Am aşteptat ca un copil răzgâiat, intrând zilnic pe site şi verificând „Situaţia comezilor”. Nici o schimbare. Ca să îmi mai treacă timpul, am început să „răsfoiesc” site-ul, intrând prin labirintul de produse. Când, ca o furtună ce vine din senin, realizez că produsul comandat de mine nu mai apare pe site. Ca să nu fiu înţeles greşit – nu avea specificaţia „Produsul nu este în stoc”, ci nu mai apărea deloc. Am zis că o fi o greşeală de gestionare a site-ului. Se mai întâmplă şi la firme cu „flux mare de comenzi”.

După o săptămână primesc telefonul mult aşteptat. La capătul celălalt un reprezentant Media(I)d(i)ot. Vorbind degajat, cu relaxarea cu care tai un porc (după ce l-ai „ameţit” conform normelor europene – suntem oameni, nu porci!), îmi explică faptul că ei nu mai au produsul şi habar nu are cum de a apărut pe site. Am înghiţit în sec şi l-am luat lângă mine pe domnul „revoltat” începând să cer explicaţii. E, Don Quijote, brav temerar, cât ai avea de „lucru” în România din 2007. M-am lovit de aceleaşi răspunsuri: „Nu ştiu cum s-a întâmplat!”, „Habar n-am....” etc. Le-am mulţumit sarcastic (după un sfânt doi aruncaţi în conversaţie – să mă ierte, că n-au nici o vină) şi am pornit la drumul căutării altui produs şi altui „magazin virtual”. Iar pentru cei 2-3 cititori ai mei....fugiţi („virtual”) de „fluxul mare de comenzi” de la Media(I)d(i)ot. Iar pentru fabuloşii reprezentanţi Media(I)d(i)ot: să vă crape switchul şi placa de bază din server, amăgitori "virtuali" ce sunteţi!!!

Ghidul idiotului pentru încălcarea legii

2007-12-16T22:30:00.000+02:00

Dacă vrei să o iei pe drumul încălcării legii, cel mai simplu ar fi să te plasezi într-o anumită conjunctură, care să îţi favorizeze această acţiune. Să-i spunem acestei conjuncturi……România. Gata? Sunteţi acolo? Bun! Acum vă deschideţi o firmă de….hai să zicem….I.T. Comercializaţi produse, asiguraţi service etc. Vă adunaţi cu prietenii şi faceţi brainstorming pentru un nume…merită micuţul “copil” un nume frumos, că aţi muncit la el. Iar după nopţi nedormite vă decideţi să o numiţi Ulgra Pro (a nu se confunda cu Ultra Pro…nici gând). După ani….firma prosperă şi la un moment dat ajungeţi să deschideţi un magazin în Carrfur (a nu se confunda cu Carrefour). Ca orice firmă care se respectă, trebuie să vă faceţi o politică internă. Da, aşa cum aţi citit prin cărţi de specialitate şi aţi văzut pe la televizor. Bun. Studiaţi şi legislaţia. Sunteţi cu ochii în ea? Aşa….acolo undeva scrie o bălărie cum că ai dreptul la o politică internă a firmei atâta timp cât nu contravine legislaţiei în vigoare…O vedeţi? Săriţi peste şi ignoraţi-o.

Suntem la magazinul dumneavoastră. Frumos aranjament, minunate produse. Vine un domn. Are nevoie de nişte memorie DDR2. Dar cumpără DDR simplu. Imbecilul! Cum de nu ştie diferenţa? Orice prost o ştie. Mai puţin vânzătorul care (legal!) ar trebui să fie în măsură să îl consilieze. Nu ştie, nu? Excelent. Aşa şi trebuie. Aţi ajuns la următorul nivel de iniţiere. Domnul pleacă acasă, iar, nu în mai puţin de 48 de ore, ci în 2-3 ore vine cu produsul înapoi pentru a fi înlocuit cu cel de care are, de fapt, nevoie. Aici vă situaţi în punctul culminant. Cum v-aţi alcătuit politica internă a firmei? Să înlocuiţi sau nu produsul adus înapoi? Să nu fie înlocuit? Felicitări. Aţi mai încălcat un punct al legii.

Să zicem că, după o vreme, un client x se revoltă (total în opoziţie cu acest ghid) pentru că nu aţi respectat legea. Ce faceţi? Îl mituiţi? Răspuns corect. X pleacă acasă şi voi vă vedeţi de treabă….Astfel aţi ajuns la sfârşitul primului capitol. Aţi luat examenul cu punctaj aproape maxim. Se mai poate lucra pe ici, pe colo….dar cu timpul veţi reuşi. Aaaa….aţi mai făcut un adaos? Păi să vedem ce….aţi promovat un simplu lucrător în funcţie de manager. A copiat la examene dar aţi închis un ochi. Bun până aici. Cum? Acum, ca şef, are birou. Şi în birou îi e foarte cald. Căldura îl moleşeşte, şi îl apucă lenea. Bun. Aşa şi trebuie. Lenos din fire, nu mai trimite pe nimeni să repare aerul condiţionat ci îl opreşte cu totul. Atmosfera la el e ca o briză în căldura verii. Angajaţii ce fac? Aaaaa….Stau cu toate hainele pe ei şi dârdâie…Se plâng? Aha…se mai plâng? Pă şi şeful ce le spune? Bun răspuns. :-)) Că şi el a stat în condiţiile alea când lucra în galeria comercială. Foarte bine. Păi cum să înveţe umilinţa altcumva!

Felicitări….v-aţi apropiat mai mult de punctajul maxim. Să vedem cum vă veţi descurca la capitolul 2, unde ne vom apropia tot mai mult de statutul de infractor…. Ne vedem data viitoare.

Notă: Întâmplările de mai sus sunt pur fabulatorii (sau poate că nu) iar orice asemănare cu realitatea este pur voită (deşi accidentală)….iar ficţiunea e un factor important în desfăşurarea acţiunii, deoarece a fost cu totul ignorată.

"Despre diletanţi şi alţi demoni"

2007-12-13T13:32:00.000+02:00

Conform unui sondaj referitor la cât se citeşte pe la noi prin ţărişoară, a reieşit un procentaj grobian de români care nu citesc/nu au citit nici măcar o carte. În mod paradoxal, de cealaltă parte, o pletora de fotomodele şi domnişorici care pozează pentru a-şi etala formele voluptoase îşi strigă prin reviste şi la tv pasiunea lecturii. Şi nu, nu mă refer la omniprezentul Coelho, ci la titluri pompoase cum ar fi „Maestrul şi margareta” al lui Bulgakov sau Herman Hesse. E admirabilă această pseudo-promovare şi mă bucur tare că apar în conjuncturi cu rating mare asemenea titluri si nume. Se ridică însă întrebarea: ce alegem din cele două? Care ne plac mai mult? Cei care nu citesc deloc, sau cei care citesc doar pentru a-şi crea o imagine şi pentru a fi în noul „trend”, fără a pricepe mai nimic (să mă ierte domnişoricile vizate)? Sau oare chiar se citeşte, ori este doar o trâmbiţare falsă „de ochii lumii”?

Şi pentru că tot spuneam mai sus de trend, mai nou literatura (şi cultura în general) a suferit o mutaţie patologică când vine vorba de scopul practicării şi îmbrăţişării ei. Se poartă, e de bon ton, „dă bine” ş.a.m.d. Mulţi se afişează cu ea, de parcă ar fi o damă de companie, cu tot ce rezultă din acest fapt: arată a dracului de bine, iar oamenii din jur cască ochii şi aruncă priviri admirative. Nu mai este necesară o cunoaştere exhaustivă pentru a putea să te arunci într-o discuţie. Se „trăncăneşte” non-stop despre ultimele titluri ale lui Vonnegut sau ultimul film al lui Lars Von Trier. Doamne fereşte să se recunoască ca s-a râs în hohote la o comedioară „ieftină” americană. Şi astfel, corelând toate acestea, s-a născut o nouă specie, diletantul „profesionist”. Nu-i de mirare că mulţi dintre aceştia ajung să scrie pe la reviste şi, mai nou, reviste virtuale. Şi astfel perpetuarea noii specii se face (culmea) prin lectură. O lectură uşoară, care să nu-ţi strice duminica şi să nu te obosească prea tare. Avem o mulţie de diletanţi „profesionişti”, erijaţi în roluri de critici de film, cronicari de carte sau de muzică etc. (Îmi vine în minte acum o cronică demenţială, unde autoarea spunea că muzica lui P.J.Harvey este muzică de cameră). Iar cea mai bună marcă a dilentantismului „profesionist” e (după cum bine observa Radu Pavel Gheo într-un excelent articol) mirarea următoare: „Vama nu mai e ce a fost!” Şi aceasta se foloseşte indiferent de câte ştii despre Vamă şi de situaţie. Vama Veche – ultimul bastion al diletantului, unde se poate arunca cu înflăcărare în discuţii cu alţi diletanţi, strâmbând din nas când vine vorba de literatura tânără şi jubilând encomiastic când apar în discuţie un Pleşu, Liiceanu sau un Patapievici.(tripleta de aur a diletantului, în ciuda faptului că scriu al dracu de bine).

Dar, cu siguranţă, dacă nu am fi avut diletanţii „profesionişti” am fi trăit într-o distopie. Şi am fi vorbit ca intelectualii „profesionişti”, spunând în loc de Patapievici, Pata. (din nou acelaşi Radu Pavel Gheo).:-)

Thom Yorke

2007-12-06T00:49:00.001+02:00

Also known as the voice of Radiohead.

The Tiger Lillies........... Enjoy

2007-12-02T22:01:00.001+02:00

Info despre ei.

Chestionarul lui Proust

2007-11-29T23:03:00.000+02:00

1. Principala mea trasatura:
Umorul şi o doză de inspiraţie

2. Calitatea pe care doresc sa o intilnesc la un barbat:
Orgoliul "cuminte".

3. Calitatea pe care o prefer la o femeie:
Feminitatea.

4. Ce pretuiesc mai mult la prietenii mei:
Că reuşesc să-mi suporte “toanele”.

5. Principalul meu defect:
Lenea şi plictisul.

6. Indeletnicirea mea preferata:
Privitul filmelor, scrisul şi fumatul.

7. Fericirea pe care mi-o visez:
Să îmi recunosc demonii.

8. Care ar fi pentru mine cea mai mare nenorocire:
Sfârşitul inspiraţiei.

9. Locul unde as vrea sa traiesc:
Într-o casă, pe malul unui lac.

10. Culoarea mea preferata:
Negrul.

11. Floarea care-mi place:
Laleaua.

12. Pasarea mea preferata:
Şoimul.

13. Prozatorii mei preferati:
Julio Cortázar, Vladimir Nabokov, Henry Miller, John Cheever, Kurt Vonnegut, Chuck Palahniuk, Jack Kerouac, William Burroughs.

14. Poetii mei preferati:
Eugène Ionesco, Iulian Tănase, Emil Brumaru

15. Eroii mei preferati din literatura:
Nu am.

16. Eroinele mele preferate din literatura:
Nu am.

17. Compozitorii mei preferati:
Miles Davis,Tom Waits, Roger Waters, Bob Dylan.

18. Pictorii mei preferati:
Victor Brauner, Paul Gaguin.

19. Eroii mei preferati din viata reala:
Nu am.

20. Ce urasc cel mai mult:
Minciuna.

21. Calitatea pe care as vrea s-o am din nastere:
Un talent muzical (pian, vioară).

22. Cum as vrea sa mor:
Împăcat cu mine, departe de lume.

23. Greselile ce-mi inspira cea mai mare indulgenta:
Nu ştiu. Greşeala generată de o acţiune care îţi provoacă plăcere.

24. Deviza mea:
Mergi înainte.

Listing

2007-11-29T19:25:00.000+02:00

Propus şi acum concretizat să fac o listă cu filmele şi cărţile programate pentru următoarea perioadă. Ca ajutor şi ca auto-impunere:-) Iată-le:

Filme
- "Interview" al lui Buscemi
- "Mystery train" şi "Down by law" ale lui Jarmusch
- "Hot Fuzz", mult lăudat de "Republik
- "A mighty heart" ultimul titlu Winterbottom
- de revăzut: "American Splendor", "Annie Hall", "Magnolia" şi "Good bye Lenin"

Cărţi (nou achiziţionate):
- Kurt Vonnegut - "Abatorul cinci", "Barba albastră", "Leagănul pisicii", "Galapagos"
- Eugen Istodor - "Cartea vieţii mele"
- Radu Pavel Gheo - "Dex-ul şi sexul"
- T.O.Bobe - "Cum mi-am petrecut vacanţa de vară"
- Jose Saramago - "Eseu despre orbire" şi "Pluta de piatră"

Adunat

2007-11-28T15:34:00.000+02:00

Din "Jurnalul" lui Cărtărescu: "Mi-e scârbă să fiu simplu şi mi-e lene să fiu complicat".

Genialul nevrotic

2007-08-09T20:17:00.000+02:00

Pe 1 august revista The Time a publicat un interviu cu Woody Allen - genialul regizor-filosof-teoretician al cotidianului. Iata-l aici:

WOODY ALLEN: Dreadful and astonishing. Two titanic film directors! Everyone here was shocked. Their work lives on, which just means their films are showing in a few places and sold on DVD. But the men are no longer with us, and that is tragic.

R.C.: But Bergman was 89, Antonioni 94. They had a great run, and you have to think they got to say what they had to say.

W.A.: Yes, they were not prematurely taken from our midst. Still, to me, the fact that it happens at all is sad, just terrible, tragic.

R.C.: Your connection with Bergman is well known. Did you know Antonioni at all?

W.A.: I knew him slightly and spent some time with him. He was thin as a wire and athletic and energetic and mentally alert. And he was a wonderful ping-pong player. I played with him; he always won because he had a great reach. That was his game.

R.C.: But it’s fair to say you’re first and foremost a Bergman guy, and that you have been for 50 years. There were a lot of young people in the ’50s who saw Bergman’s films — usually it was The Seventh Seal — and were overwhelmed with an almost religious conversion. And the doctrine of this religion was that film was an art.

W.A.: I agree. For me it was Wild Strawberries. Then The Seventh Seal and The Magician. That whole group of films that came out then told us that Bergman was a magical filmmaker. There had never been anything like it, this combination of intellectual artist and film technician. His technique was sensational.

R.C.: After long admiring Bergman, you finally met him, through Liv Ullmann, who had starred in many of his films and lived with him for a few years.

W.A.: He and I had dinner in his New York hotel suite; it was a great treat for me. I was nervous, I really didn’t want to go. But he was not at all what you might expect: the formidable, dark, brooding genius. He was a regular guy. He commiserated with me about low box-office grosses and women and having to put up with studios.

Later, he’d speak to me by phone from his oddball little island [Faro, where Bergman lived his last 40 years]. He confided about his irrational dreams: for instance, that he would show up on the set and not know where to put the camera and be completely panic-stricken. He’d have to wake up and tell himself that he is an experienced, respected director and he certainly does know where to put the camera. But that anxiety was with him long after he had created 15, 20 masterpieces.

R.C.: You knew he was Ingmar Bergman, but maybe he didn’t. He didn’t get to view his reputation from the outside.

W.A.: Exactly. The world saw him as a genius, and he was worrying about the weekend grosses. Yet he was plain and colloquial in speech, not full of profound pronunciamentos about life. Sven Nykvist [his cinematographer] told me that when they were doing all those scenes about death and dying, they’d be cracking jokes and gossiping about the actors’ sex lives.

R.C.: You worked with Nykvist on four films. And you seem to share Bergman’s work ethic.

W.A.: I copied some of that from him. I liked his attitude that a film is not an event you make a big deal out of. He felt filmmaking was just a group of people working. At times he made two and three films in a year. He worked very fast; he’d shoot seven or eight pages of script at a time. They didn’t have the money to do anything else.

R.C.: One reason that boys of a certain age were enthralled by Bergman’s films was that he had some of the world’s most beautiful and powerful actresses in his repertory company: Eva Dahlbeck, Harriet and Bibi Andersson, Ingrid Thulin, Gunnel Lindblom, Liv Ullmann, Lena Olin. These were major mesmerizers, and they all worked for him.

W.A.: He was obsessed with faces and had a wonderful way with women. He had an affinity for women that Tennessee Williams did. Some kind of closeness he felt. Their problems obsessed him.

R.C.: One difference there is that Tennessee Williams didn’t sleep with his leading ladies. Bergman was a famously imperious charmer, and had long liaisons with Harriet Andersson, then Bibi Andersson, then Liv Ullmann. There was a rumor that all seven actresses in his film All These Women were former Bergman mistresses.

W.A.: That would not surprise me because, as I heard it from Sven, that’s the way it was there. There was an enormous amount of socializing, and sexual and romantic escapades. It was a lighter situation than you would think. There’s so much feeling on the screen that you think he had to have a serious life. But he was a ladies’ man. He loved relationships with women.

R.C.: Many film critics assign Bergman to a lower rank because, they say, he makes filmed plays. I don’t see this as a limitation, but wouldn’t you agree that he was essentially a film writer who directed his own work?

W.A.: That could be said of me too. But you must also take a Bergman film like Cries and Whispers where there’s almost no dialogue at all. This could only be done on film. He invented a film vocabulary that suited what he wanted to say, that had never really been done before. He’d put the camera on one person’s face close and leave it there, and just leave it there and leave it there. It was the opposite of what you learned to do in film school, but it was enormously effective and entertaining.

R.C.: OK. So you think he’s great, and I think he’s great. But to many young people — I mean bright, film-savvy kids — he’s Ingmar Who? What relevance do his films have today?

W.A.: I think his films have eternal relevance, because they deal with the difficulty of personal relationships and lack of communication between people and religious aspirations and mortality, existential themes that will be relevant a thousand years from now. When many of the things that are successful and trendy today will have been long relegated to musty-looking antiques, his stuff will still be great.

R.C.: But not many artists worry about God’s silence these days. In the media the current battle is between militant believers and devout atheists. You get very few tortured agnostics.

W.A.: You’re right. That was his obsession. He was brought up religiously [his father was a Lutheran minister] and it wasn’t simply a question of atheism or not. He longed for the possibility of religious phenomenon. That longing tortured him his whole life. But in the end he was a great entertainer. The Seventh Seal, all those films, they grip you. It’s not like doing homework.

R.C.: If someone who hadn’t seen any of his films asked you to recommend just five, what would be your Bergman starter set?

W.A.: The Seventh Seal, Wild Strawberries, The Magician, Cries and Whispers and Persona.

R.C.: Many directors would be happy to have made just those five films.

W.A.: Or one of them.

Muzeu şi nesimţiri.....

2007-08-08T14:53:00.000+02:00

Probabil una dintre cele mai importante expoziţii ale Muzeului de Artă din Timişoara a fost „Dominarea iraţionalului”, de Salvador Dali. Expoziţie cu pretenţii, muzeu cu pretenţii (de a deveni Muzeul Naţional). 125 de litografii originale şi patru fotocolaje, postate pe simezele muzeului şi-au aşteptat vizitatorii. Lucrările sunt absolut geniale, organizarea grobiană.

Încă de la intrare te loveşti de aceleaşi funcţionare acre, uitate de vreme şi de conducere în acelaşi post, probabil tocmai datorită faptului că s-au obişnuit prea mult cu starea lor de acreală şi cu salariul mizer ca să mai ridice vreo pretenţie. Ca student (tânăr) iubitor de artă ai aştepta să fii încurajat şi întâmpinat cu bună-voinţă. Eh, probabil că în alte părţi se întâmplă chestiunile astea. La noi nu. Dacă la celelalte expoziţii există o reducere pentru studenţi, pentru Salvador Dali, reducere au doar pensionarii (sic!). Probabil de aici şi media de vârstă de la noi din ţărişoara. Pentru că, absolut normal, tinerii îşi fac bagajele şi pleacă spre alte meleaguri. Trăiască bătrânetul – viitorul trecut al ţării. Dincolo de aspectele de acest gen, te loveşti de ziduri pătate de igrasie, crăpate (n.b. Muzeul e renovat de curând – renovare ce a durat mulţi ani).......

Probabil că directorul muzeului Marcel Tolcea e prea ocupat cu afaceri de alt gen sau cu aerele de boemie ca să realizeze că organizarea unei expoziţii trebuie făcută cu pasiune şi sârguinţă. Trebuie lucrat puţin, trebuie să vezi şi partea culturală a evenimentului, nu doar partea materială şi să ieşi cu ea în faţă: „Daca, oriunde in Europa, pretul de intrare la o astfel de expozitie este de 90 de euro, biletul la Muzeul de Arta din Timisoara este de trei euro”, spune directorul. Mentalităţi socialiste, tipice chestiunilor ce ţin de statul român. Dacă până şi partea culturală iese ca dracu……unde mai e de căutat soluţia? Să scoatem puţin capul din cutiuţă şi să realizăm că revoluţia a fost acum 17 ani. Să-i punem pe vinovaţi în faţa adevărului, să-i recunoaştem, să luăm măsurile şi să evoluăm. Dar s-o facem odată. Pentru că se întâmplă prea multe rahaturi (culmea - vizibile) şi noi stăm cu mâinile în buzunare şi cu o privire tâmpă de nepăsare. Să ne modelăm singuri istoria şi să nu-i mai lăsăm pe alţii s-o facă.

Iad şi comunism - Fenomenul Piteşti

2007-07-30T22:46:00.001+02:00

Farâme şi subiectivitate, dezinformare şi relativitate – acestea ar fi câteva din caracteristicile ce stau la baza construcţiei istoriei moderne ale României. Am uitat sau nici măcar nu ne-am informat. Ceea ce frizează imbecilizarea. Dincolo de acestea, salut concretizarea unei munci excelente axată pe o direcţie (în sfârşit) REALĂ, apărută în multe volume care se găsesc în toate librăriile: seria „Memorialul durerii”, cărţile Ruxandrei Cesereanu, volumele lui Vladimir Tismăneanu, campania de „demascare” a foştilor securişti şi/sau turnători iniţiată de „Academia Caţavencu” – ar fi bine să fie învăţată pe derost – etc.....

Probabil cea mai puternică mărturie a comunismului şi a laturii sale satanico-inumane se regăseşte în genialul volum „Fenomenul Piteşti” al lui Virgil Ierunca, o carte-document înfiorătoare. Dacă încercăm o construcţie teoretică etapizată, sistemul era în felul următor: turnătoria, arestarea, puşcăria, tortura, moartea sau nebunia – sau ieşirea cu bine (sic!) şi continuarea luptei anti-comuniste.

Însă ceea ce s-a petrecut în închisoarea Piteşti, între 1949 – 1952, a atins apogeul dezumanizării şi al grotescului. Torturi interminabile, scufundări până la leşin în excremente, bătăi până la inconştienţă....etc...toate acestea puse sub titlul grobian - „proces de reeducare”. Deţinuţii erau puşi să tortureze alţi deţinuţi, era interzisă orice formă de comunicare, totul era un cerc diavolesc cu iz de moarte (deşi deţinuţii erau ţinuţi sub strictă supraveghere sa nu se sinucidă ca să poată fi torturaţi). De ce? Pentru că erau studenţi care nu s-au „aliat” regimului sau au „uneltit” împotriva lui. Şi nici nu poţi arunca vina pe torturaţii care au devenit la rândul lor călăi. Şi o să argumentez printr-un pasaj înfricoşător din volumul lui Virgil Ierunca: una din torturi era următoarea –torturaţii erau obligaţi să mănânce fecale şi, după ce vomau, li se înfunda voma în gât. „Unul dintre aceşti "botezaţi" căruia i se aplicase sistematic tortura ajunsese la un automatism care l-a ţinut vreo două luni de zile: mergea în fiecare dimineaţă şi-şi băga singur capul în hârdău, spre hazul reeducatorilor.” Şi acestea sunt doar fragmente extrem de mici din abominabilul proces.

Două nume apasă greu: generalul Nikolski, comandantul suprem al Securităţii Româneşti timp de şaisprezece ani – cel care a venit cu diavolasca idee a procesului de reeducare – şi Eugen Ţurcanu – cel care a aplicat-o. Întrebarea care pluteşte ca un fum negru şi încărcat de oameni ucişi sau schinguiţi e următoarea: câţi dintre actualii „demnitari”, oameni din conducere, vecini, cunoscuţi sau români pur şi simplu au luat parte la asemenea evenimente? Câţi au „turnat” generând astfel de chinuri?

Recomand cartea lui Virgil Ierunca pentru a primi o palmă, pentru a „vedea” (poate pentru prima dată) limpede, pentru a-ţi ridica întrebări, pentru a plânge......Recomand o lumânare aprinsă şi un o clipă de tăcere apăsătoare pentru cei ce au avut CURAJ. Şi de asemenea: e mai mult decât esenţial să ne cunoaştem istoria recentă....e necesar un proces exhaustiv al comunismului (deşi Băsescu a condamnat oficial comunismul sub huiduielile grotescului cu aspect porcin „turnător” Vadim Tudor – iar faptul că a fost turnător a pus în mişcare roata unsă a sistemului comunist– de ce nu ridică acest fapt întrebări oare?)....e necesar.......să nu uităm.....sau să învăţăm....

Citez, deci exist!(partea a II-a)

2007-07-18T16:45:00.000+02:00

Un post mişto de pe blogul lui Răzvan Exarhu:

"m-am reîntâlnit cu colegii de liceu şi am auzit o expresie pe care o admir mult: dar arăţi bine….

în rest, la concert la stones l-am văzut pe tatăl meu (70 de ani) plângând de bucurie şi asta se traduce simplu:

dar arăţi fericit."

:-))

Venus

2007-07-16T13:45:00.000+02:00

„Venus” avea toate şansele să devină ceea ce a fost „About Schmidt” pentru Jack Nicholson – un film cu şi despre talentul actoricesc al lui Peter O’Toole. Şi poate pe de o parte aşa şi este. Deşi Roger Michell reuşeşte ceea ce Alexander Payne a ratat – să treacă totul printr-un sistem de cernere diegetic, lăsându-ţi ţie ultimul cuvânt şi ultima concluzie.

Story-line-ul: Maurice (Peter O’Toole) – actor care trăieşte acum din roluri „second hand” şi din favoruri, îşi împarte ultimii ani de viaţă cu bunul său prieten Ian (Leslie Phillips) – valsând printre doze de umor, pastile, alcool şi muzică clasică. E o agonie diafană, un sfârşit de drum, un caleidoscop uman. La fel ca zeiţa frumuseţii – Venus(Jodie Whittaker) apare în film pentru a tulbura şi a copleşi.

Filmul distorsionează cu entuziasm componentele unei relaţii de dragoste, îngroaşă şi reduce, revoluţionează şi răsuceşte, devenind un Velásquez (La Venus del espejo) amoros, în care perspectivele celor câteva personaje principale se chinuie să se îmbuce perfect, nu reuşesc şi se dărâmă, împrastiindu-se zglobiu intr-o grămadă absurdă din care nu se mai poate ghici decât o imensă dragoste de viaţă. (“Ce minunate erau zilele când mă duceam la Paris să beau o bere şi mă trezeam în Corsica, când plecam de acasă după un pachet de ţigări şi mă mai întorceam după o lună!").

Filmul este o ciocnire cinemascopică, accentuată de planuri-detaliu ce îţi taie respiraţia. Felul în care camera fixează alternativ chipul răvăşit (dar cu o privire la fel de seducătoare ca în tinereţile sale) al lui Maurice….alunecând apoi la polul opus pe carnaţia catifelată a micuţei zeiţe - e absolut halucinant. Iar testamentul final al filmului - Ce ne face să ne simţim vii? Dorinţa, răspunde filmul lui Michell. Setea de frumuseţe. Foamea de forme. – Iar Maurice exclamă : “Mi-a plăcut plăcerea”. Recomand şi foarte recomand.

tom waits- Chocolate Jesus

2007-07-16T01:07:00.001+02:00

Tom Waits - minunat, genial si....multe altele...:-)

Hai la PLAI!

2007-07-04T17:32:00.000+02:00

Pentru detalii www.plai.ro

Bufoniada

2007-06-29T15:14:00.000+02:00

Dupa atacul de la 11 septembrie asupra World Trade Center-ului din New York, un martor ocular difuzat de CNN spunea: “You can’t simulate what you’re feeling”. Evidenta acestei remarci nu mai trebuie discutata. Insa problematica care ar trebui ridicata este: cat din ceea ce vedem e simulare si cat nu? Voyeur-ismul exacerbat practicat de televiziuni te pune in imposibilitatea de a mai face distinctia intre sinceritate si transformare sentimentala, ceea ce duce la o aberatie umana. Lumea s-a transformat intr-o inlantuire de piese de teatru-gigant in care fiecare isi joaca rolul, cu scopul imediat de a-si gasi drumul spre o alta scena mai bine construita. Dimineata ne punem masca, ne imbracam hainele luate din recuzita si pasim pe scena lumii noastre, sperand ca personajul nostru va lasa un gust dulceag auditoriului. Traim un soi de vedetism metafizic, ne lasam condusi de sfaturi date de “specialisti” – “x pasi spre o viata fericita” – si empatizam pana la identificare cu “modele” vazute la televizor. Pericolul imediat? O sa ajungem sa fim identici. O lume plina de oameni peste care s-a asternut linistea. O liniste infricosatoare bruiata doar de zgomote artificiale. De ce? Pentru ca nu mai avem ce sa ne povestim. Pentru ca avem aceleasi idei, aceleasi conceptii, aceleasi ganduri si pasiuni. Pentru ca autosuficienta ne e data de televizor si pentru ca doar in fata lui ne regasim. Pentru ca in tot ceea ce facem suntem “ghidati” de ceva exterior. Ne aruncam intr-o iluzie mintindu-ne ca e ceea ce ne-am dorit, simtindu-ne mizerabil in interior. Alex Leo Serban spunea: ”Simplify, simplify. Fii minimalist, fara a renunta sa fii hedonist. In asta consta, in fond, secretul: a-ti trai viata in functie de propriile standarde, facand ceea ce-ti place si, pe cale de consecinta, placandu-ti ceea ce faci.” Ar trebui sa ne dezbracam de piele si de organe si sa ne punem in fata oglinzii sa ne privim “interiorul”. Sa-l luam la intrebari si sa invatam de la el. Iar apoi sa actionam in functie de raspunsurile primite.

Flecuşeţe

2007-06-26T00:05:00.000+02:00

Trăim într-o mare trăncăneală. Sună apocaliptic sau, să nu duc exagerarea dincolo de limite....sună dezarmant. Ne amăgim în conversaţii de doi lei care încep inevitabil cu "ce mai faci?" şi se termină invariabil cu o urare de "Să ai o zi/seară frumoasă" şi cu pseudo-promisiunea "Ne auzim"....Ce este între acestea - dorinţe de bine, întrebări, idei aruncate, chestiuni "de spirit şi/sau suflet" întrepătrunse cu vorbe aparent banale, încercări de autocunoaştere prin intermediul celuilalt....conversaţionalism diafan prin care se întrevede o încercare de a-ţi da un sens sau de a-ţi face partenerul într-ale conversaţiei să "te vadă"......conversăm pentru a nu tăcea....despre nimic, despre tot....tăcerea ni se pare "usturătoare" şi incomodă.....a tăcea şi a "degusta" un moment (care trece prea repede) este distopic şi inuman......Andrei Pleşu, într-un excelent articol din anul 2004 apărut în "Jurnalul Naţional" remarca: "Extrageţi din morişca zilnică toată această pălăvrăgeală şi ţara se va cufunda în linişte. Iar de la o vreme vom putea începe să gândim articulat.......". Poate că avem nevoie de un timp petrecut cu noi înşine. Să ne găsim, nu să ne dăm un sens. Utopic şi infantil, dar esenţial. Şi până la urmă dintr-o conversaţie ne ridicăm şi ne formăm o autosuficienţă prin persoana imediat apropiată. Un personaj dintr-un film ("Reality Bites") spunea profetic: "All we need is a cup of coffe and a good conversation." Şi totuşi aşa este!

Bruce Springsteen - The River (LIVE in NY)

2007-06-13T15:33:00.001+02:00

Jam session

2007-06-12T22:22:00.000+02:00

Să ai un vis! Acela să fie următorul: ai în faţă o masă de montaj şi ai un control total asupra vieţii. Şi încet încet deblochezi butonul de Fast Forward care pune lumea de azi în mişcare (până la urmă totul este viteză, mişcare continuă - fast.....) Şi începi să te joci cu efectele. În special cu cel de slow-motion. Şi transformi (retrospectiv) o clipă în ceva mai îndelungat. Şi începi să savurezi. Iei o senzaţie, o pui pe "canal" şi.....simţi mirosuri care te fac să întorci capul pentru că îţi amintesc de un zâmbet şi de un sărut, simţi gustul buzelor puţin înmuiate în alcool, simţi fiorul pe care îl trăiai în momentul în care ochii tăi au descoperit o altă privire imperfectă......te delectezi cu felul în care simţi o parte a nopţii, învăluit de extaz, înconjurat de ţigări şi cărţi, ascultând muzică, respirând în tandem alături de un alt trup şi făcând glume proaste.....te laşi aruncat (mai foloseşti şi efectul de "loop") în plăcerea cauzată de persoana care îţi deschide toate simţurile.....apoi începi să "tai" şi îţi construieşti filmul vieţii - momente, clipe, senzaţii primordiale, imperfecţiuni adorabile, discuţii pline de tâlc, euforii copilăreşti, momente "blurate", oameni frumoşi.......iar apoi.......totul e repetabil însă ireversibil nuanţat.
Căldură mare!

Gerontofobie

2007-06-09T08:20:00.000+02:00

Ieri, o prietenă a fost muşcată de un câine comunitar. Dincolo de zăpăceala/incompetenţa specifică autorităţilor locale care, cu nesimţire, se laudă că fac şi că dreg, mai există acel factor uman concretizat de bătrânetul de pe la blocuri care, din lipsă de altceva sau pentru a-şi mai da un pic de culoare vieţii, se transformă în susţinători vehemenţi ai câinilor comunitari. Dacă există "îndrăzneala" ca autorităţile locale să trimită hingherii într-o anumită zonă pentru o "curăţire" de rigoare, se iscă un conflict de proporţii în care se folosesc următoarele arme: arătatul obrazului, apelul la milă, injuria, urletul, umbrela în cap, aruncatul pietrei etc. Ocrotirea câinilor comunitari se justifică: "Ce rău fac ei? Pe noi nu ne muşcă?" Păi ce să mai muşte? Sunt şi ei pretenţioşi probabil. Există, de asemenea, un partizanat incredibil în rândul bătrânetului. Deşi, aflaţi în confortul vieţii şi apartamentelor proprii, vecinii se bârfesc cu o ură incredibilă, în momentul când trebuie dusă o luptă (ilogică şi imorală) nu mai există limitări. Nu contează că nu se plac, important e că EI sunt înţelepţii blocului (înţelepciune dobândită o dată cu înaintarea în vârstă) şi doar EI sunt în măsură să judece treburile lumeşti şi să dea verdictul. Dacă ai ghinionul să fii de partea cealaltă a baricadei, eşti blestemat. Toată viaţa lor (că tu ai un pic mai mult de trăit) se vor uita urât la tine, te vor vorbi numai de rău (doar nu credeai că de bine!), ţi se vor pune în cârcă toate relele din lume, vei fi factorul ontologic care generează toate nenorocirile vieţii....Există o maximă - "Cine n-are bătrâni, să-şi cumpere!". Eu zic că ar trebui să fim un pic mai selectivi.

Mai vreau să menţionez un episod cu bătrânetul, plasat acum în haosul sufocant al mijloacelor de transport în comun. Dincolo de faptul că, dacă "îndrazneşti" sa fii tânăr şi să stai jos în faţa unui bătrân, vei simţi o privire arzătoare care îţi sfredeleşte întreaga făptură, am observat zilele trecute un episod pe cât de amuzant, pe atât de grotesc-imbecil. O bătrânică stătea pe scaun în tramvai înnebunită de căldură. Urcă un cuplu ce părea mai în vârstă decât batrânica ce şi-a câştigat pe bună dreptate locul, şi se postează în faţa ei. Ura din privirile bătrânilor ce stăteau în picioare a trecut peste orice limite ale bunului simţ. Practic au înghiţit-o din priviri pe biata doamnă. Păreau că spun: "Auziţi doamnă? Noi avem 75 de ani, dumneavoastră aveţi doar 72! E o diferenţă totuşi!" Nu vreau să fiu anarhic, dar ar trebui instituit statul în casă cu uşile baricadate pentru bătrânetul nostalgic după vremurile ceauşiste care trăieşte sub impresia că doar lor li se cuvine totul.Să ne gândim de două ori înainte să facem alegerea între două opţiuni morale. Sau.........e doar o opinie.

Citez, deci exist!!

2007-06-08T13:59:00.000+02:00

Navigând din blog în blog, am dat peste unul foarte interesant. Un post genial pe care vreau să-l citez, deoarece mi s-a părut minunat:

"Lasand la o parte ridicoul toalelor greoaie, coroanelor si diademelor, al castei cu sange albastru si boli genetice transmise din generatie in generatie, mie nu imi place monarhia dintr-un motiv foarte simplu: nu pot sa concep ca cineva sa se nasca direct sef. Macar asa, teoretic."

:-)))

Star Wars on accordion

2007-06-08T10:01:00.001+02:00

Soundtrackul de la "Star Wars" cantat la acordeon.....genial:-)

ZZ Top: la Grange live

2007-06-05T22:54:00.001+02:00

"Barbosii" preferati :-))

Under Byen

2007-06-05T14:51:00.001+02:00

Trupă daneză veche de vreo 11 ani. „Cea mai bună trupă din Danemarca, probabil cea mai bună din lume" – cel puţin aşa a fost descrisă de David Fricke, unul dintre condeiele de bază de la publicaţia Rolling Stone, care a descoperit-o în 2002 la un festival de muzică din Danemarca. Cei opt membri ai trupei erau deja la al doilea album, iar unul dintre concertele din 2003 care a dublat lansarea albumului a aterizat live la BBC, în legendarul show al lui John Peel. Al treilea album, scos în 2006 sub titlul criptic de Af Samme Stof Som Stof (Same Fabric as Fabric), e primul album Under Byen lansat oficial în America, iar cea mai bună recomandare vine tot de la Fricke: „Dacă înregistrările timpurii sunau a Portishead asediată de Sugarcubes, noul album pare că-şi imaginează ce s-ar fi întîmplat dacă Sigur Ros şi-ar fi pus în minte să cînte în stil Black Sabbath. Chiar dacă versurile sînt în daneză, magia lunii pline n-are nevoie de nici o traducere." Altfel spus, există poezie întunecată, accentuată de bizareria orchestrală în care vioara, violoncelul, clopotele şi sunete ca de fierăstrău se topesc în percuţii metalice brutale şi pian tandru; există extravaganţă cinematică, căderi de tensiune şi electroşocuri regenerante; şi, mai presus de toate, există vocea şoptită – ca de copil care a pus gînd rău lumii – a Henriettei Sennenvaldt. Explozie şi implozie, vis şi coşmar, crescendo şi downtempo, minimalism electro şi grandoare simfonică la un loc – dovadă şi această piesă sinuoasă şi epică de peste 7 minute (Den Her Sang Hander Om At Få Det Bedste Ud Af Det), probabil cea mai bună de pe un album unitar aproape fără cusur.

Text - revista RE:Publik

Cinemascop

2007-06-05T11:42:00.001+02:00

Deschizi winamp-ul şi cauţi o piesă care să rezoneze cu starea ta de spirit. Sau poate cauţi o piesă care să te scoată din "haosul" sentimentalo-cognitiv pe care îl încerci. Rememorezi suita de clipe care îţi compun viaţa şi trăieşti prin deliciul detaliilor. Încerci să spui ceva inteligent pentru că ţi se pare că doar aşa laşi o impresie bună. Aprinzi o ţigară şi încerci să nu dai fumul pe ceilalţi. Priveşti în gol şi te pierzi de tot. Ridici privirea şi vezi un om frumos. Călătoreşti imaginar prin rânduri paralele de litere imperfecte. Savurezi o conversaţie şi ai vrea să nu se mai termine, chiar dacă de abia îţi mai ţii ochii deschişi. Te prinde furtuna în oraş şi priveşti amuzat cum toţi din jurul tău se sperie. Îţi bei cafeaua dimineaţa şi te bucuri că eşti "formatat" de gânduri. Îţi faci loc prin perdeaua de fum să-l vezi pe cel din capătul mesei. Arunci o idee şi speri să atingă. Cauţi în priviri percepţia celuilalt. Îţi potriveşti hainele cu o anumită conjuctură. Te bucuri că ai smuls un zâmbet, dar nu ţi se pare că ai fost amuzant. Adori tăcerea pentru că nu mai trebuie să spui nimic, deşi simţi că îţi face rău. Îţi redecorezi apartamentul crezând că aşa dai un sens existenţei. Cauţi neîncetat "sufletul pereche" şi te loveşti de catalogări psihologice. Găseşti răspunsuri într-un film, dar te îndepărtezi de viaţă. O mângâi pe păr şi simţi că ţii în palmă tainele universului..........

Acum, mai mult ca oricând, îmi vine în minte replica de început din High Fidelity: "Did I listen to pop music cause I was miserable or was I miserable because I listen to pop music".

Counting Crows - Round Here

2007-06-05T10:19:00.001+02:00

"Isme"

2007-06-01T11:20:00.000+02:00

În excelenta sa carte, "Năravuri româneşti-Texte de atitudine", Ruxandra Cesereanu făcea o pseudo-antologie descriptivă a omului nou ce a renăscut din comunism - altfel spus, a românului în post-comunism. Astfel, categorisirea era următoarea: Licheaua, lingăul, impostorul, furunculul, animalul şi vaca blondă. Deşi ar putea părea puţin groteşti definiţiile, este necesar să citeşti cartea ca să vezi că de fapt are dreptate. Dar nu voiam să ma transform în avocatul scrierilor Ruxandrei Cesereanu.

Ar fi necesară o enumerare a "echipamentelor tehnice" a românului din post-comunism, sau, mai bine zis, a acelor accesorii specifice şi a "acţiunilor" preferate ale românului din post-comunism. Iacătă-le:
tricoul "De puta madre" (neapărat poleit cu imitaţii de aur şi neapărat negru), treningul purtat ca accesoriu de lux, adidaşii nike cu "arcuri", un accesoriu din brandul "D&G" sau "Armani", plimbarea (repet - PLIMBAREA) prin Mall, maneaua, freza "mohawk" (parcă aşa se scrie), fiţa, sclifosenia, englezismele, mersul la cumpărături în Italia sau în Spania, BMW-ul, burta (şi la antipod - mersul la "tras de fiare" ca bezmeticul/ca), parfumurile furate, spiritul de mahala, behăitul, chiţăitul şi mieunatul, efeminarea, băutul de cafea (ca idee - nu ca plăcere - mulţi din cei care o beau o detestă - dar e de bonton şi "se poartă":-) ), hi5-ul (sunt vinovat:-)), unghiile false, solarul, piercingul (nu în toate cazurile), ochelarii de vedere (!sic), "mersul la facultate", empatia cu reality-show-ul şi......o să mai revin.

Invidioase păsărele

2007-05-31T07:11:00.000+02:00

Anul acesta am jubilat alături de Cristian Mungiu şi alături de cinematografia românească. Cannes-ul a acordat filmului românesc două din cele mai distinse premii: "Palme D'or" pentru "4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile" al lui Mungiu şi "Un Certain Regard" pentru "California Dreaming" al regretatului Cristian Nemescu.

Presa din toată lumea s-a întrecut în articole elogioase la adresa românilor, iar criticii ne-au îmbrăţişat ocrotitor.

Reacţia în ţară? După bucurii, la câteva zile, în presă, apare următoarea chestiune: "Cristian Mungiu acuzat de plagiat". Păi de ce să ne bucurăm la nesfârşit? De ce dracu să ne bucurăm de bucuria celuilalt? Hai să-l acuzăm, hai să ne facem mai mult de căcat, hai să semănăm dubii acolo unde nu era nici un motiv să fie. Mici invidioşi ce sunteţi voi. N-am decât să vă urez ceea ce caţavencii au observat foarte bine că se potriveşte ca urare în multe cazuri pe la noi : MURIŢI! Nu va fi nici o pierdere considerabilă. Şi se mai aeriseşte.

Felicitări şi caldă admiraţie pentru Cristian Mungiu şi un gând de bine post-mortem pentru Cristian Nemescu. We kicked ass! Şi le-am luat faţa lui Tarantino sau Gus Van Sant (doi dintre preferaţii mei printre altele). Mă înclin.

Câteva detalii "tehnice": http://www.festival-cannes.fr/index.php/en/archives/film/4427638

Căldură şi reverie - Little miss sunshine

2007-05-30T21:37:00.000+02:00

Un nou "independent", o nouă porţie de cinematografie de calitate. "Little miss sunshine" e un film frumos, şi, dincolo de impresia care ţi-o lasă pe parcurs, un film ce insufla optimism existenţial.

Avem o familie atipică (atipic este şi filmul - un alt contra-hollywoodian prin excelenţă) formată din nişte oameni care "îmbrăţişează" eşecul: avem tatăl (Gregg Kinear) - un ratat profesional care trăieşte cu iluzia reuşitei, punându-şi speranţele în 9 paşi de succes; avem mama (Toni Collette) - o casnică ultra-folosită şi uzitată; bunicul (Alan Arkin) - un narcoman care trăieşte cu regrete erotice; unchiul (Steve Carell) - un "intelectual" homosexual cu tendinţe sinucigaşe; băiatul (Paul Dano) - un avid cititor de Nietzche ce a făcut un pact să nu mai vorbească; şi în sfârşit o avem pe Olive (Abigail Breslin) - o fată dulce, grăsuţă, care visează să devină miss.

Iar când Olive este admisă în finala concursului Little Miss Sunshine, după ce finalista precedentă s-a retras, toţi se îmbarcă într-o dubiţă VW (hippie) pentru a-i acorda fetiţei şansa de a participa la concurs.

Avem de-a face cu un road-trip de regăsire interioară, în care protagoniştii noştri îşi "leagă" vieţile şi se cunosc cu adevărat. Ajunşi la concurs, găsesc fetiţe îmbrăcate ca nişte păpuşele, "aruncate" într-un show ultra-comercial, copiat după formatele emisiunilor televizate. Astfel, imaginea succesului devine mult mai grotească decât eşecul însuşi.

Dozat cu umor fin, filmul reuşeşte să nu-ţi insulte inteligenţa şi să te poarte într-o poveste frumoasă, cu iz european, în ciuda faptului că avem de-a face cu o familie americană. Regizat de nişte debudanţi, Jonathan Dayton şi Valerie Faris, filmul nu are minusuri (poate la montaj pare pe alocuri puţin forţat) şi când se termină mai vrei sa-l vezi o dată. Iar eşecul în jurul căruia se învârte filmul, păleşte în umbra unui mesaj mult mai puternic - să nu te "ratezi" pe tine. Recomand cu căldură.

P.S. - mersi Sveti :-)

Branduiţi "ostenii mei"

2007-05-30T14:19:00.001+02:00

Ce bine e să fii muncitor în România. Te plimbi cu camioane de firmă, poţi dormi mult mai bine pe şantier in sandale cu climă, tricouri semnate Michael Jordan, sau poţi bea bere prin "tranşee" purtând o banderolă identică cu cea purtată de Roger Federrer. Aştept cu nerăbdare tractoarele sport Adidas sau trabantul de lux Dolce & Gabanna. Ce mai, că doar nu ne-om mai încălţa cu "Sprandi". Hai sictir!

Din nou la "butoane"

2007-05-30T14:05:00.000+02:00

Probleme tehnice si de psihic....si fostul blog mi s-a sters (sau l-am sters) - asa ca revin cu noi postari si litere, aruncand prin franturi de biti si de "1010001" (sper sa nu fi spus vreo prostie) cuvinte si idei.....sper sa tina mai mult si sa fie mai "apasat" :-)) Voie buna.