Invidioase păsărele

Anul acesta am jubilat alături de Cristian Mungiu şi alături de cinematografia românească. Cannes-ul a acordat filmului românesc două din cele mai distinse premii: "Palme D'or" pentru "4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile" al lui Mungiu şi "Un Certain Regard" pentru "California Dreaming" al regretatului Cristian Nemescu.

Presa din toată lumea s-a întrecut în articole elogioase la adresa românilor, iar criticii ne-au îmbrăţişat ocrotitor.

Reacţia în ţară? După bucurii, la câteva zile, în presă, apare următoarea chestiune: "Cristian Mungiu acuzat de plagiat". Păi de ce să ne bucurăm la nesfârşit? De ce dracu să ne bucurăm de bucuria celuilalt? Hai să-l acuzăm, hai să ne facem mai mult de căcat, hai să semănăm dubii acolo unde nu era nici un motiv să fie. Mici invidioşi ce sunteţi voi. N-am decât să vă urez ceea ce caţavencii au observat foarte bine că se potriveşte ca urare în multe cazuri pe la noi : MURIŢI! Nu va fi nici o pierdere considerabilă. Şi se mai aeriseşte.

Felicitări şi caldă admiraţie pentru Cristian Mungiu şi un gând de bine post-mortem pentru Cristian Nemescu. We kicked ass! Şi le-am luat faţa lui Tarantino sau Gus Van Sant (doi dintre preferaţii mei printre altele). Mă înclin.

Câteva detalii "tehnice": http://www.festival-cannes.fr/index.php/en/archives/film/4427638

Căldură şi reverie - Little miss sunshine

Un nou "independent", o nouă porţie de cinematografie de calitate. "Little miss sunshine" e un film frumos, şi, dincolo de impresia care ţi-o lasă pe parcurs, un film ce insufla optimism existenţial.

Avem o familie atipică (atipic este şi filmul - un alt contra-hollywoodian prin excelenţă) formată din nişte oameni care "îmbrăţişează" eşecul: avem tatăl (Gregg Kinear) - un ratat profesional care trăieşte cu iluzia reuşitei, punându-şi speranţele în 9 paşi de succes; avem mama (Toni Collette) - o casnică ultra-folosită şi uzitată; bunicul (Alan Arkin) - un narcoman care trăieşte cu regrete erotice; unchiul (Steve Carell) - un "intelectual" homosexual cu tendinţe sinucigaşe; băiatul (Paul Dano) - un avid cititor de Nietzche ce a făcut un pact să nu mai vorbească; şi în sfârşit o avem pe Olive (Abigail Breslin) - o fată dulce, grăsuţă, care visează să devină miss.

Iar când Olive este admisă în finala concursului Little Miss Sunshine, după ce finalista precedentă s-a retras, toţi se îmbarcă într-o dubiţă VW (hippie) pentru a-i acorda fetiţei şansa de a participa la concurs.

Avem de-a face cu un road-trip de regăsire interioară, în care protagoniştii noştri îşi "leagă" vieţile şi se cunosc cu adevărat. Ajunşi la concurs, găsesc fetiţe îmbrăcate ca nişte păpuşele, "aruncate" într-un show ultra-comercial, copiat după formatele emisiunilor televizate. Astfel, imaginea succesului devine mult mai grotească decât eşecul însuşi.

Dozat cu umor fin, filmul reuşeşte să nu-ţi insulte inteligenţa şi să te poarte într-o poveste frumoasă, cu iz european, în ciuda faptului că avem de-a face cu o familie americană. Regizat de nişte debudanţi, Jonathan Dayton şi Valerie Faris, filmul nu are minusuri (poate la montaj pare pe alocuri puţin forţat) şi când se termină mai vrei sa-l vezi o dată. Iar eşecul în jurul căruia se învârte filmul, păleşte în umbra unui mesaj mult mai puternic - să nu te "ratezi" pe tine. Recomand cu căldură.

P.S. - mersi Sveti :-)

Branduiţi "ostenii mei"

Ce bine e să fii muncitor în România. Te plimbi cu camioane de firmă, poţi dormi mult mai bine pe şantier in sandale cu climă, tricouri semnate Michael Jordan, sau poţi bea bere prin "tranşee" purtând o banderolă identică cu cea purtată de Roger Federrer. Aştept cu nerăbdare tractoarele sport Adidas sau trabantul de lux Dolce & Gabanna. Ce mai, că doar nu ne-om mai încălţa cu "Sprandi". Hai sictir!

Din nou la "butoane"

Probleme tehnice si de psihic....si fostul blog mi s-a sters (sau l-am sters) - asa ca revin cu noi postari si litere, aruncand prin franturi de biti si de "1010001" (sper sa nu fi spus vreo prostie) cuvinte si idei.....sper sa tina mai mult si sa fie mai "apasat" :-)) Voie buna.