Cache

Probabil unul dintre cele mai complete filme din ultimii ani, „Caché”-ul lui Michael Haneke reuşeşte ceea ce nu s-a mai reuşit de multă vreme: să fie „artă cinematografică”.

Născut pe 23 martie 1942 la Munchen, crescut şi educat în Austria, unde a studiat psihologia şi filosofia, Michael Haneke se distanţează mult de cinematograful post-modern. Nimic nu este pus întâmplător, totul este visceral (nefiind însă „ciorba” conceptuală ilustrată în ultimii ani de Greenaway) iar imaginea nu îţi insuflă empatie.

Să intri îl lumea din „Caché” înseamnă să intri într-o lume care porneşte de la imagine, se construieşte pe imagine şi se termină prin imagine. Practic e o curgere vizuală ce porneşte de la genericul de început şi se sfârşeşte, scurgându-se la fel de estetic, prin genericul final. Cadrul de început (un soi de Godard reeditat): o stradă din Paris filmată fix, banal şi fără nici o intervenţie de nici un fel. Apoi imaginea face un „rewind” şi realizezi că de fapt te afli într-o înregistrare şi priveşti prin ochii altcuiva. Şi de aici Haneke demonstrează „puterea” cinematografului. Timpul este irelevant, poate fi manipulat, iar „ochiul” cinematografic poate pendula între obiectivitate şi subiectivitate. Astfel că de multe ori te vezi pus în imposibilitatea de a şti prin ochii cui priveşti: prin ai tăi sau prin cei al voyeurului, cel care spionează discret şi imperceptibil.

Story-ul: un cuplu de intelectuali (Daniel Auteuil şi Juliette Binoche - excelenţi) se trezesc cu o suită de casete video la uşă în care sunt filmaţi în banalitatea existenţei lor cotidiene. Astfel cei doi sunt aruncaţi într-o paranoia imaginară, fără cale de ieşire sau de rezolvare. De ce? Pentru că Haneke nu dă explicaţii. El pune întrebări şi manipulează. Nu îi pasă de empatie sau de elucidări. E nemilos şi un „control freak”. Iar dincolo de orice, îi place să şocheze (prin imagine).

„Caché” e mai mult decât orice „Cinema-şcoală”. Haneke ne demonstrează cum ne-am transformat, gradual, în dictonul „eşti ceea ce vezi”. Pentru că imaginea apasă, doare şi chiar ucide. Planurile fixe te aruncă în angoase alături de cei doi „supravegheaţi”. Probabil unul dintre puţinele filme în care doar imaginea, de una singură, înspăimântă prin ceea ce simbolizează şi prin suveranitatea ei. O analiză excelentă a paranoiei şi a posibilităţii de declanşare a ei.Mai mult, Haneke pune degetul pe rană şi întreabă(prin simboluri): suntem privitori sau suntem priviţi?

Una peste alta, „Caché” este unul dintre cele mai bune filme de la Jean Luc Godard sau Antonioni încoace. Inteligent, dur, estetic, înfricoşător, fermecător. Recomand tare!

publicat pe mayra.ro

Artă şi viciu - Coffe and Cigarettes

Am revăzut deliciosul "Coffe and Cigarettes"....ca să nu mă repet postez aici un articol scris pentru Mayra.

Introduc umil şi cu mare bucurie pe unul dintre cei mai “altfel” regizori pe care lumea cinematografică ni i-a dat: Jim Jarmusch. Demonstrat în fiecare caz e următorul fapt: filmul independent e oarecum sinonim cu film “de calitate”. Iar Jim Jarmusch face doar filme independente. Pornind cu experimentalul “Permanent Vacation”(1980), făcându-ne cunoştinţă cu un artist complet cum e Tom Waits (despre el într-un articol viitor) prin filmul “Down by law” (1986) şi trecând prin genialul “Ghost Dog: The way of the samurai” (1999) – Jim Jarmusch reuşeşte încă o partitură savuroasă prin “Coffe and cigarettes”.

Compoziţia filmului e extrem de simplă: 11 “şuete” cotidiene, toate având ca numitor comun cafeaua şi ţigările. Cu o mizanscenă la fel de simplă – baruri, cluburi, încăperi pline de fum – Jarmusch te provoacă la un soi de voyeurism dialectic: descoperi că adevărul şi frumuseţea vieţii stau în discuţii interminabile, toate “stropite” cu puţin viciu. Iar particularitatea gesticii ce însoţeşte aceste “minunăţii” e surprinsă excelent de camera regizorului.

Practic în film nu se întâmplă nimic semnificativ….nu are acţiunea cu care cinema-ul ne-a obişnuit. E o ciocnire de roluri de compoziţie şi improvizaţie cu actori la fel de atipici precum e filmul: Iggy Pop, Tom Waits, RZA (Wu-tang-clan), Jack şi Meg White (The white stripes) etc. care stau alături de actori de primă mână: Bill Murray, Steve Coogan, Alfred Molina sau Roberto Benigni. Conversaţiile frizează absurdul (acel absurd care îţi relevă tainele universului întâlnit şi în teatrul absurdului) şi parcă te smulg din scaun şi te scutură violent, ca mai apoi să te arunce într-o plăcere şi o linişte totală. Ritualul cafelei e surprins până în cel mai mic detaliu de Jarmusch (tremuratul mâinii, cafeaua vărsată în farfurie, dozajul de zahăr etc.) – însă ce e minunat e că, de fapt, filmul e despre tine şi inevitabil te regăseşti în amalgamul de gesturi de pe ecran.

Jarmusch transformă şi dă valenţe filosofice acelui fapt aparent banal – băutul cafelei. Interdependenţa minunată dintre cafea şi ţigări (una o condiţionează pe cealaltă) – generează acel lucru care ne fiinţează în totalitate – conversaţia. Iar imortalizarea ei pe peliculă nu face altceva decât să-i dea statutul de adevăr ultim, devenind astfel nemuritor. Filmat în totalitate în alb-negru, “Coffe and cigarettes” te lasă să intuieşti la nivel senzitiv culoarea. Te provoacă imaginativ şi intelectual (lăsând totuşi destul spaţiu banalităţii) astfel că, în momentul în care filmul s-a terminat, te vei simţi împlinit şi vei vrea să bei o cafea alături de cineva. Sper că la finalul filmului să exclamaţi cu un zâmbet tâmp pe faţă acea replică de la începutul filmului – “Strange to meet you!”

"Interview" a la Buscemi

„Remake-ul” se poartă, „remake-ul” se face, până şi cuvântul „remake” e arhi-uzitat. Câteodată iese o ciorbă stricată de care nu te poţi atinge fără scârbă şi revoltă, câteodată (cum e cazul şi aici) iese ceva mai bun ca originalul „remake-uit”.

Intră în scenă Steve Buscemi, actor-regizor ignorat de unii, îmbrăţişat de alţii (Tarantino, Fraţii Cohen etc.). În „Interview” îl găsim în dublu-rol: regizor (la al treilea sau al patrulea titlu, nu mai ţin minte) şi actor (la filmul cu numărul x....). Şi ambele roluri îi ies impecabil. În primul rând că reuşeşte o regie curată, fără inserţii foarte digitalizate, trecându-te printr-o sumedenie de stări doar din mişcările camerei de filmat şi din dialog (aici a şi scenarizat) şi mizând foarte mult pe imagine. Iar în al doilea rând (ca actor), Buscemi joacă extrem de bine (nu îndrăznesc să spun cel mai bun rol al său, deoarece are atât de multe filme bune).

Story-ul: o oră şi jumătate de devorare reciprocă. Jurnalistul Pierre Peders este trimis să-i ia un interviu celebrei actriţe de „soap operas” Katya. Alegerea personajului feminin a fost mai mult decât inspirată: Sienna Miller (ignorată ca actriţă pe nedrept şi identificată uşor din cauza scandalurilor – şi din acest punct de vedere cât de asemănătoare cu personajul din „Interview”) joacă excepţional! Scena (pot spune fără remuşcări: scena bătăliei)– apartamentul Katyei....acolo unde cei doi se confruntă până la limita absurdului, se transformă, se „amestecă” unul cu celălalt ş.a.m.d.......totul rezultând într-o luptă din care doar unul poate ieşi câştigător. Pentru că doar două „arme” sunt acceptate (pe care ambii le folosesc extrem de abil): minciuna şi schimbul neîncetat de măşti.....

Mai avem şi o ciocnire a două meserii: cea de jurnalist însetat de a afla secrete „picante” şi cea de actor, mult prea trecut prin asemenea situaţii, pentru a mai fi surprins de ceva. Iar, treptat (şi tensionat), vânătorul e pus la zid de propria-i victimă, fără să realizeze nici o secundă acest fapt. Iar tensiunea dialogului (o tensiune diafană, pe care o simţi doar la final pulsându-ţi în tâmple) te face să nu mai înţelegi cine pe cine. Şi asta îi dă un deliciu cinematografic aproape narcotizant.

Deşi este un remake, „Interview” este şi un film-omagiu. Un omagiu adus lui Theo Van Gogh (regizorul filmului remake-uit, ucis de un fundamentalist arab) – prin inserţii delicate: o fotografie cu el, o maşină pe care scrie „van Gogh movers”, un băiat care se numeşte Theodore, dar prietenii îi spun Theo – dar şi un omagiu adus cinema-ului, acel cinema cald, sincer, inteligent.

Iar tocmai asta e plăcerea pe care ţi-o lasă “Interview”-ul lui Buscemi: că ai văzut un film inteligent, de la care ai ieşit simţind că încă se mai poate face Cinema. De văzut şi re-văzut!

Genialul nevrotic

Pe 1 august revista The Time a publicat un interviu cu Woody Allen - genialul regizor-filosof-teoretician al cotidianului. Iata-l aici:

WOODY ALLEN: Dreadful and astonishing. Two titanic film directors! Everyone here was shocked. Their work lives on, which just means their films are showing in a few places and sold on DVD. But the men are no longer with us, and that is tragic.

R.C.: But Bergman was 89, Antonioni 94. They had a great run, and you have to think they got to say what they had to say.

W.A.: Yes, they were not prematurely taken from our midst. Still, to me, the fact that it happens at all is sad, just terrible, tragic.

R.C.: Your connection with Bergman is well known. Did you know Antonioni at all?

W.A.: I knew him slightly and spent some time with him. He was thin as a wire and athletic and energetic and mentally alert. And he was a wonderful ping-pong player. I played with him; he always won because he had a great reach. That was his game.

R.C.: But it’s fair to say you’re first and foremost a Bergman guy, and that you have been for 50 years. There were a lot of young people in the ’50s who saw Bergman’s films — usually it was The Seventh Seal — and were overwhelmed with an almost religious conversion. And the doctrine of this religion was that film was an art.

W.A.: I agree. For me it was Wild Strawberries. Then The Seventh Seal and The Magician. That whole group of films that came out then told us that Bergman was a magical filmmaker. There had never been anything like it, this combination of intellectual artist and film technician. His technique was sensational.

R.C.: After long admiring Bergman, you finally met him, through Liv Ullmann, who had starred in many of his films and lived with him for a few years.

W.A.: He and I had dinner in his New York hotel suite; it was a great treat for me. I was nervous, I really didn’t want to go. But he was not at all what you might expect: the formidable, dark, brooding genius. He was a regular guy. He commiserated with me about low box-office grosses and women and having to put up with studios.

Later, he’d speak to me by phone from his oddball little island [Faro, where Bergman lived his last 40 years]. He confided about his irrational dreams: for instance, that he would show up on the set and not know where to put the camera and be completely panic-stricken. He’d have to wake up and tell himself that he is an experienced, respected director and he certainly does know where to put the camera. But that anxiety was with him long after he had created 15, 20 masterpieces.

R.C.: You knew he was Ingmar Bergman, but maybe he didn’t. He didn’t get to view his reputation from the outside.

W.A.: Exactly. The world saw him as a genius, and he was worrying about the weekend grosses. Yet he was plain and colloquial in speech, not full of profound pronunciamentos about life. Sven Nykvist [his cinematographer] told me that when they were doing all those scenes about death and dying, they’d be cracking jokes and gossiping about the actors’ sex lives.

R.C.: You worked with Nykvist on four films. And you seem to share Bergman’s work ethic.

W.A.: I copied some of that from him. I liked his attitude that a film is not an event you make a big deal out of. He felt filmmaking was just a group of people working. At times he made two and three films in a year. He worked very fast; he’d shoot seven or eight pages of script at a time. They didn’t have the money to do anything else.

R.C.: One reason that boys of a certain age were enthralled by Bergman’s films was that he had some of the world’s most beautiful and powerful actresses in his repertory company: Eva Dahlbeck, Harriet and Bibi Andersson, Ingrid Thulin, Gunnel Lindblom, Liv Ullmann, Lena Olin. These were major mesmerizers, and they all worked for him.

W.A.: He was obsessed with faces and had a wonderful way with women. He had an affinity for women that Tennessee Williams did. Some kind of closeness he felt. Their problems obsessed him.

R.C.: One difference there is that Tennessee Williams didn’t sleep with his leading ladies. Bergman was a famously imperious charmer, and had long liaisons with Harriet Andersson, then Bibi Andersson, then Liv Ullmann. There was a rumor that all seven actresses in his film All These Women were former Bergman mistresses.

W.A.: That would not surprise me because, as I heard it from Sven, that’s the way it was there. There was an enormous amount of socializing, and sexual and romantic escapades. It was a lighter situation than you would think. There’s so much feeling on the screen that you think he had to have a serious life. But he was a ladies’ man. He loved relationships with women.

R.C.: Many film critics assign Bergman to a lower rank because, they say, he makes filmed plays. I don’t see this as a limitation, but wouldn’t you agree that he was essentially a film writer who directed his own work?

W.A.: That could be said of me too. But you must also take a Bergman film like Cries and Whispers where there’s almost no dialogue at all. This could only be done on film. He invented a film vocabulary that suited what he wanted to say, that had never really been done before. He’d put the camera on one person’s face close and leave it there, and just leave it there and leave it there. It was the opposite of what you learned to do in film school, but it was enormously effective and entertaining.

R.C.: OK. So you think he’s great, and I think he’s great. But to many young people — I mean bright, film-savvy kids — he’s Ingmar Who? What relevance do his films have today?

W.A.: I think his films have eternal relevance, because they deal with the difficulty of personal relationships and lack of communication between people and religious aspirations and mortality, existential themes that will be relevant a thousand years from now. When many of the things that are successful and trendy today will have been long relegated to musty-looking antiques, his stuff will still be great.

R.C.: But not many artists worry about God’s silence these days. In the media the current battle is between militant believers and devout atheists. You get very few tortured agnostics.

W.A.: You’re right. That was his obsession. He was brought up religiously [his father was a Lutheran minister] and it wasn’t simply a question of atheism or not. He longed for the possibility of religious phenomenon. That longing tortured him his whole life. But in the end he was a great entertainer. The Seventh Seal, all those films, they grip you. It’s not like doing homework.

R.C.: If someone who hadn’t seen any of his films asked you to recommend just five, what would be your Bergman starter set?

W.A.: The Seventh Seal, Wild Strawberries, The Magician, Cries and Whispers and Persona.

R.C.: Many directors would be happy to have made just those five films.

W.A.: Or one of them.

Venus

„Venus” avea toate şansele să devină ceea ce a fost „About Schmidt” pentru Jack Nicholson – un film cu şi despre talentul actoricesc al lui Peter O’Toole. Şi poate pe de o parte aşa şi este. Deşi Roger Michell reuşeşte ceea ce Alexander Payne a ratat – să treacă totul printr-un sistem de cernere diegetic, lăsându-ţi ţie ultimul cuvânt şi ultima concluzie.

Story-line-ul: Maurice (Peter O’Toole) – actor care trăieşte acum din roluri „second hand” şi din favoruri, îşi împarte ultimii ani de viaţă cu bunul său prieten Ian (Leslie Phillips) – valsând printre doze de umor, pastile, alcool şi muzică clasică. E o agonie diafană, un sfârşit de drum, un caleidoscop uman. La fel ca zeiţa frumuseţii – Venus(Jodie Whittaker) apare în film pentru a tulbura şi a copleşi.

Filmul distorsionează cu entuziasm componentele unei relaţii de dragoste, îngroaşă şi reduce, revoluţionează şi răsuceşte, devenind un Velásquez (La Venus del espejo) amoros, în care perspectivele celor câteva personaje principale se chinuie să se îmbuce perfect, nu reuşesc şi se dărâmă, împrastiindu-se zglobiu intr-o grămadă absurdă din care nu se mai poate ghici decât o imensă dragoste de viaţă. (“Ce minunate erau zilele când mă duceam la Paris să beau o bere şi mă trezeam în Corsica, când plecam de acasă după un pachet de ţigări şi mă mai întorceam după o lună!").

Filmul este o ciocnire cinemascopică, accentuată de planuri-detaliu ce îţi taie respiraţia. Felul în care camera fixează alternativ chipul răvăşit (dar cu o privire la fel de seducătoare ca în tinereţile sale) al lui Maurice….alunecând apoi la polul opus pe carnaţia catifelată a micuţei zeiţe - e absolut halucinant. Iar testamentul final al filmului - Ce ne face să ne simţim vii? Dorinţa, răspunde filmul lui Michell. Setea de frumuseţe. Foamea de forme. – Iar Maurice exclamă : “Mi-a plăcut plăcerea”. Recomand şi foarte recomand.

Căldură şi reverie - Little miss sunshine

Un nou "independent", o nouă porţie de cinematografie de calitate. "Little miss sunshine" e un film frumos, şi, dincolo de impresia care ţi-o lasă pe parcurs, un film ce insufla optimism existenţial.

Avem o familie atipică (atipic este şi filmul - un alt contra-hollywoodian prin excelenţă) formată din nişte oameni care "îmbrăţişează" eşecul: avem tatăl (Gregg Kinear) - un ratat profesional care trăieşte cu iluzia reuşitei, punându-şi speranţele în 9 paşi de succes; avem mama (Toni Collette) - o casnică ultra-folosită şi uzitată; bunicul (Alan Arkin) - un narcoman care trăieşte cu regrete erotice; unchiul (Steve Carell) - un "intelectual" homosexual cu tendinţe sinucigaşe; băiatul (Paul Dano) - un avid cititor de Nietzche ce a făcut un pact să nu mai vorbească; şi în sfârşit o avem pe Olive (Abigail Breslin) - o fată dulce, grăsuţă, care visează să devină miss.

Iar când Olive este admisă în finala concursului Little Miss Sunshine, după ce finalista precedentă s-a retras, toţi se îmbarcă într-o dubiţă VW (hippie) pentru a-i acorda fetiţei şansa de a participa la concurs.

Avem de-a face cu un road-trip de regăsire interioară, în care protagoniştii noştri îşi "leagă" vieţile şi se cunosc cu adevărat. Ajunşi la concurs, găsesc fetiţe îmbrăcate ca nişte păpuşele, "aruncate" într-un show ultra-comercial, copiat după formatele emisiunilor televizate. Astfel, imaginea succesului devine mult mai grotească decât eşecul însuşi.

Dozat cu umor fin, filmul reuşeşte să nu-ţi insulte inteligenţa şi să te poarte într-o poveste frumoasă, cu iz european, în ciuda faptului că avem de-a face cu o familie americană. Regizat de nişte debudanţi, Jonathan Dayton şi Valerie Faris, filmul nu are minusuri (poate la montaj pare pe alocuri puţin forţat) şi când se termină mai vrei sa-l vezi o dată. Iar eşecul în jurul căruia se învârte filmul, păleşte în umbra unui mesaj mult mai puternic - să nu te "ratezi" pe tine. Recomand cu căldură.

P.S. - mersi Sveti :-)