Adunate...3

Tot de la Emil Brumaru
"....să-i încropesc manele savante...dotate...(Mama mia/Îţi pute bijuteria...Vino sâmbătă la bal/Să te pipăi bestial...)"

The Modern Man-- George Carlin

Adicătelea suntem un amalgam de cuvinte postmoderne lipsite de esenţă. Existăm, dar nu prea existăm. Love George Carlin.

Senzaţional!!! (un soi de antireclamă)

La recomandarea unui prieten, am intrat pe cel mai nou sit (da, Sveti, sit !) din trustul, arhi-trustul, mega-trustul, uber-trustul, Media Pro – Conquiztador.ro. Un joc de cultură generală în care tre să cucereşti sistematic harta ţărişoarei noastre dragi, răspunzând la întrebări de alea puternice frate (cu moli, cu atomi, cu suprafeţe, cu unităţi de măsură, cu domnitori şi spioni celebrii, filosofi şi regizori). Câştigi galbeni şi ranguri de tot soiul. Poţi licita laptopuri şi cerceii Andreei Esca...ăsta...alte gadgeturi.

Se pare că trustul ăsta specializat în abuzuri şi violări de toate nuanţele (hai că dau niscaiva exemple: de domiciliu, a intimităţii, sentimentale şi a bunului simţ) nu mai au limite în goana după „rating”. Şi totuşi sunt şi ei un soi de OTV mai mare. Salarii mai mari, nu au apartament, au bloc, Mercedes în loc de Logan, spectatori idioţi dar sadici, nu prostovani catatonici şi Andreea Esca & company în loc de Dan Diaconescu. Iar subiectele sunt aceleaşi, doar un pic cosmetizate. Par example: pe situl sus-numit, în timpul jocului, îţi apare afişat un banner pe care se derulează următoarele anunţuri: o declaraţie a lui Cioacă (moarte lui!) în care se precizează: „Dacă nu mă arestează, vin la videochat pe ProTv.ro” şi, dacă tot ajungi pe video-chatul ăla ai şansa să discuţi cu Ogică (anunţ ce apare tot în bannerul vinovat), celebrul Nostradamus postmodern, ce vede numere de lotto şi e vînat de televiziunile cretinoide.

Bunul simţ şi limitarea prostiei sunt două noţiuni total necunoscute pentru trustul aista idiot. Şi să nu uit, întrebările de pe conquiztador.ro sunt trimise de către „audienţă”. Aşa că, în spiritul Pro(st)Tv-ului, am şi eu nişte propuneri: „Care este presiunea p exercitată de falangele ciobanului din comuna bihoreană, asupra gâtului concubinei ucise?”; „Cât este x, unde x este egal cu numărul de lovituri de cuţit aplicate sistematic nevestei prinse de către soţ în pat cu amantul?” sau „Câţi litri a sângerat până să moară, minora violată şi bătută crunt, găsită în scara unui bloc din Alba Iulia?”. Şi că tot nu mai e Crăciunul, includ şi una mai specială: „ Care este timpul t, în care toată populaţia trustului MediaPro va face blenoragie şi va muri?” – să aibă şi Coelho subiect pentru următorul roman inspirat din caz real!!!

Ştirile de la ora fatidică

Ştiri frânate (breaking news)...un bărbat a strangulat o scârboşenie din Cluj. Se pare că acel mitic calm ardelenesc a clacat în faţa prostiei etalate de scârboşeniile de la Poşta Română. Mai mult, (că deh românul nu e doar poet ci şi poetic),acesta a zidit-o pe scârboşenia respectivă, spre ciuda lui Manole şi a dramei psihanalitice trăită de acesta. Probabil că acum scârboşenia a ajuns la ghişeul unde se primesc colete din Rai, cu poze în care îngerii fac plajă alături de „vedete” gen Ghandi. Iar scârboşenia ascultă melodii duioase, de spart timpanele, compuse de minunata artistă Oana Zăvoranu, în timp ce diavolii o biciuiesc întru eternitate. În sfârşit s-a făcut dreptate!!!

P.S.: Andreea Esca & company numeau scârboşenia cu un termen a la Pruteanu: poştăriţă...hai că ştiam de poştar, dar chiar poştăriţă nu am mai auzit:-)). Aştept reinventarea limbii române de către trustul Media Pro şi cât mai multe spoturi cu Coelho în rol principal. Andreea!?

People are strange....and stupid

Parcă nu mai îmi vine să emigrez!

Tot ce-i mai bun!

Pentru tovarăşul meu Bon Scott şi frăţiorul Angus Young...1000 de coco....fără număr...fără număr....

Cum să te faci de Poştă

Mitul scârboşeniilor ce lucrează (sau se fac că lucrează) la ghişeele introduse cu indiferenţă de stat în Poşta Română...e arhi-cunoscut şi nu merită a fi menţionat. Dar nu mă pot abţine şi, cu mâini tremurânde, şi nervi paranoici, tastez acest post.

Acum mulţi ani, trăiam sub papucul iluziei, că doar scârboşeniile de la mine din oraş sunt aşa cum le-a lăsat mămica lor în această viaţă dulce şi mirobolantă. Însă, în orice oraş m-aş fi aflat, karma mă trimitea poruncitor spre Poşta Română. Unde...aceeaşi poveste, dar cu alte protagoniste.

Astăzi, dimineaţa devreme, mă trezesc în sunete cristaline şi extrem de insistente...soneria ce stă postată discret deasupra uşii urla de o dureau măselele (după care şi-a împachetat lucrurile şi şi-a dat demisia spunându-mi că nu mai poate lucra în zgomotul ăsta). Deschid buimac uşa...şi în ea stătea „poştat” un bărbat mignion, purtând o mustaţă ca eternul cioban nihilist. Îmi spune că e Poşta (voi care credeţi că Poşta e o instituţie, vă înşelaţi...e doar un cioban nihilist cu mustaţă şi cu multă energie) şi că am primit un colet...aşadar să mă prezint la ghişeele cu scârboşeniile din dotare. Deoarece aşteptam de mult coletul de la Polirom (veşnica încetineală cu care se mişcă e deja uzitată...şi mi-e deja lehamite să o mai abordez), am făcut duşul de rigoare, am băut cafeaua ce îmi însoţeşte dimineţile, m-am înarmat cu răbdare şi curaj şi am plecat spre Poşta Română.

Am dat de o coadă colosală. M-am aşezat la rând ca un căţel dresat şi am aşteptat cuminte. Scârboşenia urla, dădea din mâini, privea paranoic, scuipa, făcea spume, se bâlbâia ş.a.m.d. Mi-am pus căştile în urechi şi l-am rugat pe Bon Scott să mă scoată din rahat. După jumătate de oră de aşteptat şi o încercare de a-mi ieşi din corporalitate, imaginându-mi duioşenii şi alte cele...ajung în faţa scârboşeniei...aceasta mă priveşte cu ură şi îmi spune că ea nu mai are timp, să merg la ghişeul următor. Răbdarea mi-a emigrat, nervii mi-au venit de prin străinătăţuri şi i-am şoptit printre dinţi că e imbecilă şi că nu îşi face meseria (cei din spatele meu au apelat la celebra: „Aşa ceva nu se poate”...iaca se poate...şi încă de mulţi ani). Mi-a spus că sunt nesimţit. I-am spus că e proastă. După care am rugat-o duios să mă lase să intru în spatele ghişeului, să îmi iau coletul...aşa, ca demonstraţie că nu durează mai mult de cinci minute...cu promisiunea de a plăti şi de a face toate formalităţile...că deh, şi o maimuţă poate face treaba respectivă. A plecat nervoasă...iar eu, m-am pus neputincios la următoarea coadă....unde...cu Bon Scott alături şi încercat de relativitatea einsteiniană...am reuşit să îmi iau coletul....

Pe această cale, doresc să îmi cer scuze scârboşeniei pe care am insultat-o (deşi sunt convins că nu ştie să citească)...într-adevăr, întregul proces a durat mai mult de cinci minute...deoarece, pe lângă încetineala cretinoidă a scârboşeniei nr.2, imprimanta se mişca sacadat şi chiar mi s-a părut că se uita urât la mine (ea imprimanta...că scârboşenia are privirea asta de când a avortat-o mama ei)....şi, deşi nu am cronometrat, sunt convins că mi-a listat factura în aproximativ un minut. Nah, că au molipsit şi imprimantele scârboşeniile. Sau Poşta e un fel de spaţiu din afara lumii, un soi de „Zonă Crepusculară” mioritică....unde imprimantele o iau razna, oamenii care intră sunt îmbrăţişaţi de nervi, scârboşeniile sunt acele vrăjitoare diabolice care ar face orice să distrugă orice urmă de bun simţ...iar ţie ţi se pare că un minut durează o oră iar Poşta (da, da...n-am uitat de ciobanul nihilist) e un cazan în fiebere, plin cu nesimţiri şi imbecilităţi retarde....

Aşa cum veşnicia s-a născut (zice-se) la sat, nesimţirea s-a născut la Poştă (despre prostie îl las pe Erasmus din Rotterdam să le zică...nu de alta, da le zice mai bine)....iar....iar....pe mine mă apucă groaza când mă gândesc că trebuie să îmi ajungă curând un pachet de la Humanitas...da’ nu mai muriţi odată, fir-aţi a dracu’ de scârboşenii!!!???

Brit vs. U.S. Movies - Eddie Izzard

:-))))))

Moartea domnului Nazurescu

Că tot aberam eu în lecţia trecută, despre cum să ajungi doctoraş pe la noi prin ţarişoară (post din care sper că am adus o doză de inspiraţie stundeţaşilor medicinişti)...hai să trec la faza următoare. Şi anume ce-cum-unde să faci niscaiva ilegalităţi şi „imoralisme” ca la carte (cartea aia deşteaptă care te învaţă lucruri bune şi cu esenţă...cea care nu a fost scrisă niciodată, dar vine în haină de „contra-jurământul-lui-Hipocrit”).

Să începem vă rog...şi începem cu Spitalul Judeţean Deva (acel oraş, reşedinţă de judeţ – un soi de capitală - al obscurului judeţ – na că mă repet - Hunedoara ). Ca orice spital care se respectă, are o multitudine de secţii. Hai că voi mediciniştii le ştiţi mai bine. Sincer, nu am trecut prin toate, şi mulţumesc lui Allah pentru asta şi voinţei supreme a Elodiei.

Însă, dacă ai norocul să ajungi pe la secţia de Oncologie (e aia de se ocupă cu boala numărul doi a secolului – Cancerul...că ştim cu toţii din bun simţ că boala numărul unu a secolului e depresia ce stă falnică lângă prostie) o să ai o viaţă uşoară. Bătrâni cu perfuzii, saloane arhi-pline, miros cu iz de vomă şi alte cele neidentificabile, condiţii de puşcărie comunistă ş.a.m.d. Dacă eşti ceva doctoraş, ferice de tine. Oamenii stau cu orele la tine la coadă, fiecare purtând discret un plic cu RON-i mulţi şi grăsuţi. Nu că ar fi nevoie. Nici gând. Niciodată nu ai cerut. Însă, cum bine te-a învăţat cartea-ce-nu-a-fost-scrisă-niciodată, ai abordat indiferenţa numărul 3, iar omul ce să facă? Să moară? Încă nu are tăria de caracter să ia decizia ultimă! Aşa că apelează la tine, doctorul-cu-halat-alb-şi-mercedes-la-scară să îl mai scapi de dureri şi suferinţe. Primeşti şpaga şi atenţia ţi revarsă asupra pacientului. Şi salariul ţi se măreşte substanţial. Apoi pleci acasă, treci pe la un supermarket, cumperi un bax de ţigări şi vreo câteva sticle de wisky să vadă şi soţia că nu lucrezi degeaba. Aici intră în scenă asistenta-sictirită mult mai cunoscută sub numele „botoasa”. Cu „botoasa” au de lucru nervii tăi.E veşnic nemulţumită, are figură de tiran şi uitătură de barbar. Se plimbă ca un suveran prin saloane, iar dacă te pune dracu să ai nevoie de o injecţie, trebuie să introduci cu o subtilitate elegantă o sumă prestabilită (e trecută în cartea-ce-nu-a-fost-scrisă-niciodată) în buzunarul ce atârnă fălos de halatul „botoasei”. Apoi aceasta merge să doarmă, iar tu mergi la toaleta nespălată, unde plutesc „chestii” şi până şi igiena priveşte circumspect din uşă.De obicei „botoasa” spală sumar, doar de „ochii” doctorului-cu-halat-alb-şi-mercedes-la-scară, nu că acesta ar verifica vreodată. Riscul de îmbolnăvire e mare...dar ăsta e standardul, nu-i aşa?

Trecem, ca o frunză estetică ce pluteşte prin văzduh, spre secţia de neuro-chirurgie. Saloane drăguţe, proaspăt renovate. Doctori ofticaţi că viaţa-i grea şi macabră. Acolo e de tine drag proaspăt absolvent. Mulţi traumatizaţi, multe victime a accidentelor de maşini. Şi la cum se circulă în ţara asta, poţi fi sigur că o să ai destui „clienţi”. Iar tu, fiind doctor...eşti stăpân. Tu hotărăşti cine are prioritate la RMN...sau buzunarul tău. Că deja ai învăţat să întrebi buzunarul când vine vorba de decizii capitale. Îţi stă ca maestru spiritual şi consilier financiar. Iar dacă o mamă disperată vine la tine şi te roagă să faci un RMN copilului ieşit de 3 zile (o nimica toată pentru o banală hemoragie în interiorul chestiei ăleia ce se numeşte cap) dintr-un accident destul de dur...ce faci? Întrebi buzunarul şi el zice: 100 de euro. Îi dai să pape...dar uiţi între timp...pentru că...prietenii au prioritate...dar cum Allah e mare şi Elodia e dispărută...ai noroc că acel copil uitat nu a păţit nimic şi RMN-ul nu arată nimic grav....e bine, dar te enervează...că deh...tu eşti Stăpân pe secţie. Şi mămica nu face gură...iar dacă îndrăzneşte...tu eşti acoperit...nu-i aşa?

Despre alte secţii o să vă mai povestesc în lecţia următoare. Până atunci vizitaţi Spitalul Judeţean Deva, unde ca motto stă o vorbă veche şi dulceagă: „Şi futut în cur, şi cu banii luaţi!”. Vă aşteptăm cu sadism!

Carte de parte

„Frunzărind” sit-ul editurii Polirom, am dat, pe prima pagină, de o sumedenie de recomandări, din topul „best-seller” al editurii. Nu mică mi-a fost mirarea să văd titluri de soiul Ghiduri practice sau nume precum Doris Lessing (a câştigat nobelul băi...spre deosebire de analfabeţi ca alde Vonnegut, Varga Llosa sau Cortazar)...

Generaţia „Ştirilor de la ora 5” îşi spune cuvântul şi în „marketingul cultural”...avem best-selleruri cretinoide, în timp ce autori foarte buni stau prăfuiţi pe rafturile librăriilor...însă poate că mirarea nu ar trebui să meargă atât de departe, când eminenţe ale culturii româneşti, din specia patronilor de editură şi purtând nume suav (Gabriel Liiceanu) fac pactul cu televiziuni ce promovează adevăratele valori umane: crima, suicidul, violul ş.a.m.d. (şi poartă motto-ul ontologic „Fi liber...fi Pro-st – am aproximat) ducând o campanie violentă de promovare a eroului scriitoricesc al secolului, Coelho. Dar, ca să nu fiu înţeles greşit, Coelho e un scriitor de mare greutate: fotomodelele îl adoră, maneliştii îl stimează iar capodoperele lui nu sunt deloc departe de telenovelele sud-americane. Ei vedeţi că se poate? Ca să nu mă las dus de val şi să mă înec în spuma coelhiană...trec repede spre alte best-selleruri....cartea lui Jamie-nu-ştiu-cum...bucătar-şef pe la TVR2....e o carte din brandul „carte de bucate”...carte ce emană înţelepciune (gătitul e senzual, nu-i aşa?) şi ne invadează cu izuri de ceapă şi usturoi...

Acum multă vreme văzusem la televizor un interviu cu o entitate culturală (iertare multă şi apăsată că nu mai ţin minte numele) care spunea: „Nu contează ceea ce citeşti, atâta timp cât citeşti”...îmi vine în minte replica infantilă omniprezentă : „Dacă ŢIE nu îţi place muzica x, asta nu înseamnă că nu e muzică bună”. Păi atuncilea să le dăm dracului de sisteme de valori universale care ne apar ca „ghid” în lumea asta unde iese „artă” pe bandă rulantă (şi savuroasa formaţie „Andre” era o formaţie de artiste, nu-i aşa? Păi mie aşa mi-au spus ăia de la televizor!) şi să ne întoarcem ochii şi urechile (şi mai ales intelectul) spre marketingul cultural, ăla televizat...să-i dăm dracului pe critici că oricum sunt subiectivi şi nu au „pregătirea” unei Andreea Esca...sau a unui Cabral...(şi, mai nou şi Cristian Tabără...păcat!!) şi să citim numai „Codul lui DaVinci” (uffff cât de vinovat sunt!), să ascultăm numai pop românesc (în postul ăsta nu mă iau de manele, dar promit să nu se mai întâmple), să ne uităm la seriale kitchoase sau la emisiuni ce îţi mângâie suav metafizicul (alea gen „Surprize....”)!

Îmi cer scuze că trebuie să plec...începe serialul filosofic neo-platonic„Sex and the city”....până data viitoare iubiţi-l pe Coelho, faceţi dragoste pe muzica lui Andra şi uitaţi-vă la graţioasa Andreea Esca...(s-a aflat cât are salariul?)! Vă mulţumesc...Noapte bună copii!

Stare de fapt!

Dobândise puterile extrasenzoriale la vârsta de 10 ani şi, din cauza asta, copilăria lui nu a fost acel „tărâm fermecat” din filmele cu Orlando Bloom. Simţea toate nenorocirile lumii, „citea” în sufletele cele mai negre, era un amalgam de refulări şi ratări....

Acum Demonul îi sufla în ceafă. Era o respiraţie rece şi hotărâtă...o respiraţie încărcată de simboluri şi putere. Acum era pregătit pentru a fi sodomizat. Îşi dorea asta cu tot sfincterul lui extrasenzorial. Demonul îşi descheie şliţul de la pantalonii „Armani” şi îl penetră cu membrul său demonic. Simţindu-l în el, închise ochii şi începu să „vadă” cine e acel Demon de fapt....Avusese multe chipuri şi multe existenţe...în ultima fusese băiat de bani gata, genul de copil care nu fusese niciodată nevoit să meargă pe jos sau cu autobusul...când a ajuns la liceu a primit cadou o maşină, pe care a început să o conducă nestingherit încă de la 16 ani, fiindcă legile nu erau făcute pentru el...participase la concursuri ilegale de maşini, în urma cărora un băiat de 17 ani murise, dar a reuşit să muşamalizeze totul...şi-o trăgea cu fete în baia liceului şi se lua de elevii care făceau naveta de la sate...cheltuia mulţi bani prin cluburi, alături de fete mult mai mari ca el...le cumpăra ochelari de soare D&G şi bluze scumpe din Mall...ura orice urmă de păr pubian şi vorbea mult fără punctuaţie şi fără gramatică...LOL, OMG, PLM....îşi petrecea toată ziua pe messenger şi căutând situri porno...avea, încă de la 14 ani, un lanţ mare de aur, pe care şi-l etala ostentativ de sub cămaşa scumpă...avea ceas Cartier şi brăţară groasă ce îi acoperea încheietura aproape în totalitate...datorită banilor şi a influenţei a terminat liceul cu 9.00 şi a intrat fără probleme la facultate...avea „gaşcă”...băieţi şi fete nu chiar la fel de bogaţi ca şi el dar cărora le plăceau aceleaşi lucruri...cititul îl plictisea iar singurele filme care îi atrăgeau atenţia erau cele cu „explozii şi împuşcături”...mergea des şi arunca bani în cluburile de lăutari...se masturba uitându-se la posturi TV ce difuzau manele, ştiri sângeroase şi emisiuni emoţionante...adormea în zori, „îmbălsămat” în mirosuri de Jack Daniels...în realitate ura wisky-ul şi de la primul pahar era doborât (era o băutură mult prea puternică pentru el),însă statutul îi cerea să îl bea când era cu „gaşca”...fuma doar „Kent” şi de multe ori vomita din cauza fumului, însă nu renunţa la ele decât când era singur, în casă...când făcea sex nu simţea nici o plăcere, decât în momentul când ejacula...ăsta îi era şi scopul...şi încerca să ajungă acolo cât mai repede cu putinţă....imita ceea ce văzuse în filmele porno, devenind patetic...fetele cu care şi-o trăgea rămâneau tot timpul nesatisfăcute şi căutau după aceea prin baruri alţi bărbaţi...dar nu râdeau niciodată de ejaculările lui precoce şi de dimensiunea redusă a penisului...nu puteau...ochelarii de soare şi bluzele scumpe din Mall cereau asta....de multe ori stătea în fereastră, ascuns după perdea, masturbându-se la vederea unei fete îmbrăcată mai sumar...deşi putea s-o agaţe cu noul său Lexus, simţea o mai mare plăcere făcând asta...discuţiile cu prietenii se învârteau în jurul maşinilor, cuvintelor „Muie Dinamo”, „Hai Steaua!”, pariurilor şi a femeilor........mai târziu a terminat facultatea...a primit un post de director la una din firmele tatălui său...un prieten i-a spus că se fac bani buni din mass-media....a investit într-o revistă online şi o televiziune...se impunea cu duritate şi difuza numai ce îi dorea inima...”atrăgea” de partea lui o mulţime de oameni...”îndobitocea” omenirea fără remuşcări....nu că ar fi fost o persoană rea...dar astea îi erau standardele....şi majoritatea „audienţei” lui avea aceleaşi plăceri....acum era foarte bogat şi de neatins.....nimic nu îi mai stătea în cale.....

Flashbackul se termină o dată cu Demonul. Rămase în patru labe gâfâind...Demonul se încheie la şliţ şi rânji satisfăcut. Încă îi simţea penisul apăsându-i pe sfincter, însă înghiţi în sec şi se ridică trăgându-şi blugii roşi. Apucă arma pe care o aduse cu el şi o îndreptă spre Demon...Acesta rânjea cu superioritatea unui Zeu indestructibil. Apăsă trăgaciul şi îi zbură creierii urlând: „Mori în morţii mătii de onanist imbecil!”

Kashmir - The Aftermath

Un band mult prea putin "popularizat"...

Adunate...2

Şi încă una de la Emil Brumaru : "Şi dacă tot murim la fix, măcar să rîdem…"

Adunate....

Într-una din "Amintirile" lui Slavici apare o replică spusă de Caragiale lui Mişu Eminescu: "Drept să-ţi spun, mie Kant al tău mi se pare un mare moftangiu!" :-)))) Delicios......

Sa vă cânt un sONG!!

Zilele trecute am avut un soi de discuţiune socratică cu un prieten....şi...culmea....nu ne-a prea ieşit partea de argumentaţie....dar postul acesta nu e despre asta.....

Postul acesta e despre „Mersul trendurilor”...sau ar fi dacă s-ar situa într-o revistă glossy pentru bătrâni intelectuali.....dar totuşi hai să fac un demers (aşa de mult îmi place cuvântul ăsta....alături de autosesiza)....

Bun....serios vorbind (scriind)....postul ăsta o să fie despre locul ONG-ului în viaţa românului....ăsta e noul trend....fie că eşti student, absolvent sau pur şi simplu muritor de rând....să aderi la un ONG e o chestiune de prestanţă, de uber-„statut-social”....înseamnă ca îţi pasă (mai englezesc „you give a shit!”) de ceva....indiferent cu ce se ocupă (ONG-urile de obicei se ocupă cu ceva sau de ceva) respectivul ONG, se găsesc suficienţi oameni cărora să le pese de dânsul (adică de ce se ocupă)....

Cele mai vânate domenii de activitate sunt următoarele: mediu(l), studenţeşti şi anti-discriminare...

Îţi pasă că nu mai avem iarnă, îţi pasă de încălzirea globală şi de dezastrele provocate de aceasta....poţi adera la numeroasele ONG-uri care se ocupă cu combaterea ei....sunt oameni de ştiinţă ce caută, în laboratoare ultra-sofisticate, noul var de altoit copacii ce va duce la oprirea inundaţiilor şi a poluării...sunt intelectuali excentrici, de genul „green-peace” ce opresc poluarea prin frecarea perversă a lanţului de bicicletă, renunţând la maşinile pe benzină şi adoptând maşinile pe baterii Energizer.....sunt oameni care se uită în stânga şi în dreapta şi apoi pleacă de la iarbă verde (cea mai „outdoor” activitate românească) lăsând mormane de sticle ce vor absorbi furia naturii.....

Cele studenţeşti sunt mai inofensive....îţi oferă un statut a posteriori....ai fost în ONG-ul x....atunci altfel mergi cu CV-ul în mână (a se citi „păşeşti ţanţoş”) la directoraşul y care a fost, acum câţiva ani, preşedintele ONG-ului tău mult-iubit....dacă ai norocul (pila, cunoştiinţa, informaţia) să ajungi preşedintele unui astfel de ONG....”te-ai scos” pe perioada facultăţii....toate informaţiile despre „exchange-uri” studenţeşti, despre evenimente şi alte chestiuni importante....ţi le poţi gestiona după bunul plac...le împarţi cunoscuţilor....la cei care îţi sunt mai dragi....la cei care îi provoacă fundului tău plăceri supreme cu săruturile lor suave....banii nu mai sunt o problemă....fonduri vin în permanenţă....dacă nu eşti student la ştiinţe economice...îţi iei unul....care te va ajuta minunat să îţi mai rămână niscaiva mărunţi pentru tine şi prietena ta (ai de unde alege...în ONG-ul tău sunt multe fete dornice de favoritisme şi bucurii ilegale).....decanii te laudă, rectorii te admiră, profesorii te adoră...joy to the world!!

Cele anti-discriminare acum îşi scot capul...discret, blând...dar hotărât.....de obicei se ocupă cu problema ţiganilor (pardon! Rromilor...dar nu empatizez cu „political coretness”-ul....aşa că ţiganilor)...şi mai apar din când în când pe la televizor (e drept, nu aşa de des ca şi cei cu mediul...dar cine sunt eu să judec gradul de importanţă a unei probleme?)......de obicei sunt oameni plătitori de taxe, aflaţi sub robia creditului (fără avans, fără girant)...care admiră stilul de viaţă epicurian al ţiganilor...pentru că dacă stai să analizezi socratic (ceea ce mie şi prietenului meu nu ne-a ieşit).....ţiganul a reuşit acolo unde alţii nu au reuşit...să fie un om liber...să fie dincolo de statute sociale, dincolo de lege, de credite (fără avans, fără girant), de taxe ş.a.m.d.....şi astfel...caută salvarea în ONG-uri...îşi doresc să fie noii amerindieni, să fie învăţaţi de noii conchistadori spanioli ce înseamnă civilizaţie...preferabil fără genocidul de atunci...dar astea sunt nuanţe....şi astfel vin în ajutorul lor aceşti iubitori membrii ai ONG-urilor anti-discriminare...oameni de suflet, care au acel instinct duios de a-şi atinge portmoneul când trec pe lângă un ţigan....care stau cu „ochii în patru” de fiecare dată când urcă un ţigan în tramvaiul cu care aceştia plutesc spre o destinaţie......oameni cu suflet mare, nu ignoranţi ca italienii....

La final dau cuvântul prietenului meu Groucho Marx (mult citat de Woody Allen): „Nu ţin să fac parte din nici un club dispus să mă accepte ca membru.” ....mulţumesc...predau legătura...Andreea.....

Artă şi viciu - Coffe and Cigarettes

Am revăzut deliciosul "Coffe and Cigarettes"....ca să nu mă repet postez aici un articol scris pentru Mayra.

Introduc umil şi cu mare bucurie pe unul dintre cei mai “altfel” regizori pe care lumea cinematografică ni i-a dat: Jim Jarmusch. Demonstrat în fiecare caz e următorul fapt: filmul independent e oarecum sinonim cu film “de calitate”. Iar Jim Jarmusch face doar filme independente. Pornind cu experimentalul “Permanent Vacation”(1980), făcându-ne cunoştinţă cu un artist complet cum e Tom Waits (despre el într-un articol viitor) prin filmul “Down by law” (1986) şi trecând prin genialul “Ghost Dog: The way of the samurai” (1999) – Jim Jarmusch reuşeşte încă o partitură savuroasă prin “Coffe and cigarettes”.

Compoziţia filmului e extrem de simplă: 11 “şuete” cotidiene, toate având ca numitor comun cafeaua şi ţigările. Cu o mizanscenă la fel de simplă – baruri, cluburi, încăperi pline de fum – Jarmusch te provoacă la un soi de voyeurism dialectic: descoperi că adevărul şi frumuseţea vieţii stau în discuţii interminabile, toate “stropite” cu puţin viciu. Iar particularitatea gesticii ce însoţeşte aceste “minunăţii” e surprinsă excelent de camera regizorului.

Practic în film nu se întâmplă nimic semnificativ….nu are acţiunea cu care cinema-ul ne-a obişnuit. E o ciocnire de roluri de compoziţie şi improvizaţie cu actori la fel de atipici precum e filmul: Iggy Pop, Tom Waits, RZA (Wu-tang-clan), Jack şi Meg White (The white stripes) etc. care stau alături de actori de primă mână: Bill Murray, Steve Coogan, Alfred Molina sau Roberto Benigni. Conversaţiile frizează absurdul (acel absurd care îţi relevă tainele universului întâlnit şi în teatrul absurdului) şi parcă te smulg din scaun şi te scutură violent, ca mai apoi să te arunce într-o plăcere şi o linişte totală. Ritualul cafelei e surprins până în cel mai mic detaliu de Jarmusch (tremuratul mâinii, cafeaua vărsată în farfurie, dozajul de zahăr etc.) – însă ce e minunat e că, de fapt, filmul e despre tine şi inevitabil te regăseşti în amalgamul de gesturi de pe ecran.

Jarmusch transformă şi dă valenţe filosofice acelui fapt aparent banal – băutul cafelei. Interdependenţa minunată dintre cafea şi ţigări (una o condiţionează pe cealaltă) – generează acel lucru care ne fiinţează în totalitate – conversaţia. Iar imortalizarea ei pe peliculă nu face altceva decât să-i dea statutul de adevăr ultim, devenind astfel nemuritor. Filmat în totalitate în alb-negru, “Coffe and cigarettes” te lasă să intuieşti la nivel senzitiv culoarea. Te provoacă imaginativ şi intelectual (lăsând totuşi destul spaţiu banalităţii) astfel că, în momentul în care filmul s-a terminat, te vei simţi împlinit şi vei vrea să bei o cafea alături de cineva. Sper că la finalul filmului să exclamaţi cu un zâmbet tâmp pe faţă acea replică de la începutul filmului – “Strange to meet you!”

Dedicaţiune

Pentru idiotul agent rutier din postul trecut....dedicaţiune din inimă.

Poliţia manelieră

Se făcea că eram înfipt bine în scaunul maşinii, peste măsură de concentrat în acţiunea-mi de a evita gropile la lumina farurilor. Şi nu, nu eram pe drum de ţară, ci pe o şosea principală. Ajung la o porţiune în care drumul meu era flancat ostentativ de un drum secundar...(pentru poliţişti – drumul ăla mic ce dă în drumul mare)...unde o maşină aştepta cuminţică să iasă pe şoseaua principală, ergo pe cea care eram eu...când am spus „cuminţică” am exagerat puţin....stătea cu cea mai lungă fază lungă care există (că dacă nu ar fi, nu s-ar povesti)...Nervos şi „orbit” (termen rutier, pentru poliţişti – atuncilea când din cauza unei lumini puternice care intră în contact direct şi absolut incidental cu retina, nu mai poţi distinge nimic dincolo de ea)..mi-am pornit şi eu faza lungă, în speranţa că voi reuşi să evit orice accident. Ei bine......nu m-am înşelat....am reuşit şi mi-am continuat drumul...Însă în urma mea s-a năpustit maşina ce aştepta să iasă de pe drumul secundar (pentru poliţişti – vedeţi mai sus explicaţia)...cu aceeaşi cea mai lungă fază lungă, claxonând frenetic....privind în oglinda retrovizoare reuşesc să disting marca maşinii....o dacie veche, din categoria furia şoselelor, care sunt în stare să depăşească orice le stă în cale....maşinile alea „făcute special pentru drumurile noastre” (argumentaţie pe care am întâlnit-o enervant de des)....

Am semnalizat şi am tras pe dreapta (pentru poliţişti – marginea din partea dreaptă a sensului de mers, ce ţine loc şi de bordură), pregătit de un eventual scandal şi niţică bătăiţă (pentru poliţişti – atuncilea când pumnul agresorului deranjează liniştea unei porţiuni din corpul agreasatului)...am rămas cuminte în maşină şi am privit în oglinzile laterale (obiectele din oglindă apar mai mari decât sunt în realitate) cum şoferul furiei şoselelor se îndreptă la fel de furios ca maşina spre mine (notă - din furia idiotului îmi ajungeau la urechi sunete cristaline de manele)....mi-am coborât geamul şi domnul în cauză (categoria „ceafă dublă”, lanţ de aur gros de două degete, inele multe de aur...ce mai...visul oricărui ascultător de manele) îmi spune că este agent la Poliţia Rutieră şi, pe un ton poruncitor, îmi spune să mă cobor din maşină....a nu se înţelege greşit...nu era în uniformă, nu s-a legitimat, nu mi-a spus care îi era numele etc....doar că e agent rutier...am coborât calm (aflând acum iq-ul idiotului) şi l-am întrebat care e baiu? Mi-a spus, cu nerv în glas, că am încălcat legea privid distanţa de la care trebuie să trec de pe faza lungă pe cea scurtă....când i-am explicat că el a încălcat în mod şi mai flagrant legea ieşind de pe un drum secundar cu faza lungă pornită, a adoptat o mimică de bovină curioasă nevenindu-i să creadă neobrăzarea......l-am rugat frumos să consulte legislaţia şi să nu se mai ia după tot ce vede la televizor şi anume cum că aceasta nu se aplică tuturor...m-a făcut nesimţit, m-a ameninţat că mă arestează...ş.a.m.d (pentru poliţişti – aştepta o mică „şpagă”)......bănuind că e privitor de filme de acţiune cu poliţişti americani, încercând acum să intre în pielea unia dintre ei...l-am rugat să mă lase să îmi sun avocatul (nu, nu am asemenea comoară în dotarea personală) să clarificăm chestiunea scurt şi la obiect....a mormăit ceva şi mi-a ordonat să nu se mai întâmple niciodată aşa ceva....după care a pornit cu furia şoselelor către următoarea victimă.

Pentru întîmplarea de mai sus doresc să aduc un mic omagiu Poliţiei Rutiere...mulţumim că sunteţi alături de noi, că îi arestaţi pe cei care merită şi gonesc maniacal pe toate drumurile, pe cei care intră în depăşiri periculoase, pe cei care conduc beţi etc....Şi, nu în ultimul rând, mulţumim că încălcaţi legea...ne faceţi viaţa mult mai frumoasă....Vă doresc drum bun spre porţile iadului dragi agenţi rutieri!!(pentru poliţişti – locul ăla fierbinte unde se face friptură bună din carne de agent de circulaţie, bătută bine înainte...)......

"Off portocalul meu" (bilingv)

Fotografia alăturată a fost făcută de o prietenă în centrul unui oraş din Grecia. În limba lui Socrate ar suna cam aşa: προσευχη! οχι σχιζω πορτοκαλι!

Aşadar...ce face un român când merge în Grecia? (nu vreau să aibă „iz” de banc) Nostalgic după vremurile comuniste, când bucuria îi era îmbătată de acele miraculoase fructe exotice (personal îmi amintesc de o minunată dulceaţă de banane „clandestină”, adusă de tatăl meu)...îşi cumpără un portocal. Îl hrăneşte, îl dezvoltă şi, ca orice părinte, îl botează... πορτοκαλι αντιμετωπιζω φωτια (Portocalul cu chip de foc)….îi scrie poezii, îi compune cântece (“Duşmanii mei,n-au portocal şi ei!”)….ce mai....îl face cel mai portocal dintre toţi portocalii....portocalul alfa (πορτοκαλι α)...şi devine uber-protectiv (sau απαισια - protectiv)….aşa că….băi grecilor….ia lăsaţi portocalul omului în pace! Că poate îl cheamă pe Mailat – “Ucigaşul cu chip de român” (δολοφονος ειδος λατινικος)!

Au trecut şi "sărbătorelele" astea!!!

După fiecare „perioadă sărbătoricească” , două, trei zile se aşterne peste România liniştea (nu spun lume să nu fiu ipocrit – nu ştiu cum se „întâmplă” prin lume). Şi nu e vorba de liniştea aceea pufoasă, aproape palpabilă, care te încântă...ci de o linişte apăsătoare...hai s-o zic aşa – apocaliptică. Străzile parcă au fost măturate de o boală ciudată, ca într-un horror marca Hollywood...iar puţinii oameni care bântuie pe străzi par nişte zombie ambulanţi, umpluţi de friptură, sarmale şi alcool...căci, nu-i aşa, după ce v-aţi făcut de „petrecanie”, le-aţi făcut de petrecanie şi maţelor voastre....

Se pare că termenul „sărbătoare” şi-a găsit termenul pereche....şi acela e: „exces”....însă nu unul tipic...ci, în accepţiunea „sărbătoricească” a acestui termen, e cam aşa: exces în – mâncare, alcool, shopping, urări tâmpe şi predefinite, simularea fericirii, Ştefan Hruşcă, somn, telefoane, sms-uri, bani cheltuiţi, destinaţii, kilometrii „bătuţi”, patetism...şi lista poate continua....

Modus operandi e următorul: se începe, de obicei, cu câteva săptămâni înainte de a ne bate la uşă sărbătorile, cu întrebările – „Ce faci de Crăciun?” şi „Ce faci de rev”(alint doar pentru iniţiaţi). Dacă răspunsul nu e adecvat, adicătelea dacă buzele rostesc decrepitul „stau acasă” încep patetismele: „cum aşa?” sau „singur?” sau, preferatul meu „Off, îmi pare rău!”. Apoi fast forward înaintea sărbătorilor. Se îmbracă motivul, ergo Crăciunul (aştept un alint şi pentru numele ăsta – „Crăci” oare?), „Rev”-ul sau Paştele, şi se merge la băut în funcţie de el. Mâncarea e pregătită cu o zi înainte, dar neatinsă, să nu ne lăfăim în păcatul de a mânca înainte de a se da startul – oare lăcomia nu e tot unul din cele zece păcate capitale? Poate mă înşel! Astfel ne aruncăm cu surle şi trâmbiţe, bucurându-ne, chiar dacă nu avem motive reale. Termenul nou-născut ar putea fi: „Bucuria conjuncturală”. Şi astfel ieşi din existenţa mediocră, îmbătându-te cu iluzia „bucuriei conjuncturale”.

Într-un excelent contraeditorial din „Caţavencu”, Ioan T. Morar observa: „E ca şi cum Isus s-ar fi născut ca să putem pleca, în zilele libere, la shopping în Dubai sau la schi în Austria. Nu zic, Doamne fereşte, că asta n-ar fi ceva bun. Dar uităm sămânţa spirituală, profundă, care ţine de ritual, de evenimentul fondator, al Naşterii Domnului, pe care-l lăsăm într-o debara a vieţii noastre. Ne mai emoţionăm, în seara de Ajun, când deschidem cadourile. Dacă mai avem răbdare până atunci şi nu cumva mergem împreună, cu cei dragi, la cumpărături, în templele cele noi, mall-urile. […] Tot mai mulţi se-nghesuie la petrecere. Tot mai puţini rămân, într-o odăiţă ferită, departe de vuietul vremii, la sărbătoare. A învins petrecerea!”..... Noroi, beţie, vomă, sticle sparte...Mazeltov!!

Pentru început de an...urarea-mi preferată(şi predefinită): Să aveţi un an aşa cum îl meritaţi!

The Kooks - Ooh la

Un sample de la "Blogotheque".