Căldură şi reverie - Little miss sunshine

Un nou "independent", o nouă porţie de cinematografie de calitate. "Little miss sunshine" e un film frumos, şi, dincolo de impresia care ţi-o lasă pe parcurs, un film ce insufla optimism existenţial.

Avem o familie atipică (atipic este şi filmul - un alt contra-hollywoodian prin excelenţă) formată din nişte oameni care "îmbrăţişează" eşecul: avem tatăl (Gregg Kinear) - un ratat profesional care trăieşte cu iluzia reuşitei, punându-şi speranţele în 9 paşi de succes; avem mama (Toni Collette) - o casnică ultra-folosită şi uzitată; bunicul (Alan Arkin) - un narcoman care trăieşte cu regrete erotice; unchiul (Steve Carell) - un "intelectual" homosexual cu tendinţe sinucigaşe; băiatul (Paul Dano) - un avid cititor de Nietzche ce a făcut un pact să nu mai vorbească; şi în sfârşit o avem pe Olive (Abigail Breslin) - o fată dulce, grăsuţă, care visează să devină miss.

Iar când Olive este admisă în finala concursului Little Miss Sunshine, după ce finalista precedentă s-a retras, toţi se îmbarcă într-o dubiţă VW (hippie) pentru a-i acorda fetiţei şansa de a participa la concurs.

Avem de-a face cu un road-trip de regăsire interioară, în care protagoniştii noştri îşi "leagă" vieţile şi se cunosc cu adevărat. Ajunşi la concurs, găsesc fetiţe îmbrăcate ca nişte păpuşele, "aruncate" într-un show ultra-comercial, copiat după formatele emisiunilor televizate. Astfel, imaginea succesului devine mult mai grotească decât eşecul însuşi.

Dozat cu umor fin, filmul reuşeşte să nu-ţi insulte inteligenţa şi să te poarte într-o poveste frumoasă, cu iz european, în ciuda faptului că avem de-a face cu o familie americană. Regizat de nişte debudanţi, Jonathan Dayton şi Valerie Faris, filmul nu are minusuri (poate la montaj pare pe alocuri puţin forţat) şi când se termină mai vrei sa-l vezi o dată. Iar eşecul în jurul căruia se învârte filmul, păleşte în umbra unui mesaj mult mai puternic - să nu te "ratezi" pe tine. Recomand cu căldură.

P.S. - mersi Sveti :-)