"Jurnalim măria ta".....un contra-editorial de soi

Suntem un popor tare inventiv. Atât de inventiv încât răstălmăcim orice şi îi dăm acea expresie care convine scopurilor noastre imediate. Iar ca să fiu „mai precis” (cum duios ne grăieşte acea văcuţă cretinuţă, Fulga) se pare că am luat conceptul de „libertate de exprimare” şi l-am adaptat după cum ne-a dictat tărtăcuţa noastră imbecilă (a lor – aşa mă disculp şi eu o leacă – am dreptul că dacă nu înseamnă că îmi îngrădiţi „libertatea de exprimare”).

Dar hai să o iau concret. Mass-media devine, încet, locul unde toată lumea îşi dă cu părerea iar apoi, unde e populaţie mai multă, se recomandă cu emfază drept „jurnalist”. Iar spaţiul propice pentru desfăşurarea acestora este, cum altfel, internetul. Şi avem (titlu pompos) situl roon.ro (altfel spus – România Online – ferească sfântu’), patronat de grupul Inform Media. Sit ce se vrea un soi de ziar online cu ştiri câte şi mai câte. Are o groază de sub-situri mai mici, fiecare cu judeţul din dotare. Dacă stai să citeşti pe acolo, îţi dai seama că e un soi de ProTv, varianta scrisă, cu relatări despre crime şi accidente şi chestiuni de astea de „interes public”. Adevăraţi formatori de opinii, nu profani cum am mai văzut eu pe la BBC.

Huon.ro este portalul judeţului Hunedoara (aşa mistic sună portal că mă trec fiorii). Care relatează ştiri din teren.Cum ar veni – sunt ochii şi urechile dumneavoastră, ca sentimentul de bârfă să nu vă părăsească nici în confortul deplin al fotoliului din faţa monitorului. Săptămâna trecută a avut loc un accident urât (de ăla cu organe afectate şi toate chestiunile de rigoare). Accident în care un băiat de 19 ani a murit. Până aici relatarea au făcut-o cu obiectivitatea de care dau dovadă jurnaliştii ăia mai "meseriaşi". Apoi, că au văzut cum se poartă pe la OTV, au tranformat tot accidentul respectiv într-un serial „elodian”. Cu ştiri inventate şi iz de conspiraţie. Şi-au pus în piept titulatura de jurnalişti de ivestigaţie (sic!) şi au plecat pe teren să adune.....ceva. Tărtăcuţa ce le sta discret pe umeri ca să nu-i plouă în gât, nu i-a prea ajutat să descopere adevărul ce stă în spatele lucrurilor (nah că o iau şi eu pe alte cărări, futui conspiraţiile din ţara asta). Reformulez: nu au găsit nimic interesant de redactat şi au început să fabuleze, după cum au învăţat de la Marele Maestru, Dan Diaconescu. Astfel a apărut un serial (purtând un titlu „greu”: „anchetă”) din care îşi scotea capul timidă, o conspiraţie de zile mari. Acuzaţi: copii de 19-20 de ani. Faptele: ilegalităţi de zile mari, unele adevărate, altele nu. Articolele: titluri pompoase, conţinut iluzoriu în care abundă expresiile : „se pare”, „poate” ş.a.m.d. Reacţii multe. Situl a devenit un soi de forum în care toată lumea se ceartă cu toată lumea, se înjură şi se dă cu părerea. Trafic mare, scop atins.

Băi animalilor de redactori: 1. Un articol de investigaţie se compune din nişte elemente clare şi cam ar trebui să fie bine documentat ca să poarte titulatura respectivă; 2. Trebuie să aveţi cel puţin 3 surse (există şi un cod deontologic şi nişte reguli bine definite); 3. Intruziunea în viaţa privată nu e doar imorală, e şi ilegală; 4. Semnaţi-vă articolele ca să ştie şi lumile cine sunt cei mai de soi jurnalişti ai ţării, ce promovează valori de alea adevărate, nu chestiuni imbecile cum fac ziarele serioase.

Se pare că grupul Inform Media a găsit reţeta succesului. După ce a dat lovitura pe piaţa românească cu ziarele de anunţuri (PubliTim ar fi un exemplu), a luat-o şi pe cărarea senzaţionalismului. Numai că, deşi senzaţionalismul se vinde a dracu de bine, mai are neajunsul că poate cădea în imoralisme şi ilegalităţi. Nu de alea mari, cum fac ăia „profesioniştii” din guvernare, ci de astea micuţe, dar care lovesc nişte bieţi copii, a căror singur neajuns e că ascultă manele şi nu au un sistem de valori mai bun. Însă aşa au învăţat de pe „Taraf” şi „AcasăTV” (şi cei de acol se recomandă drept jurnalişti....prietenii ştiu de ce). Şi, în continuare, învaţă de la cei mai de frunte redactori/jurnalişti/ziarişti..... ai ţării, oamenii care trec prin pericole extreme, ca să vă aducă bârfa în casă: ăia din spatele (că nu le găseşti numele nici în secţiunea "redacţia" de pe sit) articolelor de pe Huon.ro.

Şi ca să parafrazez un personaj din „Balanţa” al lui Pintilie (un pic adaptat la nevoile mele imediate, că mi-s inventiv): „Ăl mai prost om din lume e [jurnalistul care nu ştie ce face], hăhăhăhă.....”.

Adunate...3

Tot de la Emil Brumaru
"....să-i încropesc manele savante...dotate...(Mama mia/Îţi pute bijuteria...Vino sâmbătă la bal/Să te pipăi bestial...)"

The Modern Man-- George Carlin

Adicătelea suntem un amalgam de cuvinte postmoderne lipsite de esenţă. Existăm, dar nu prea existăm. Love George Carlin.

Senzaţional!!! (un soi de antireclamă)

La recomandarea unui prieten, am intrat pe cel mai nou sit (da, Sveti, sit !) din trustul, arhi-trustul, mega-trustul, uber-trustul, Media Pro – Conquiztador.ro. Un joc de cultură generală în care tre să cucereşti sistematic harta ţărişoarei noastre dragi, răspunzând la întrebări de alea puternice frate (cu moli, cu atomi, cu suprafeţe, cu unităţi de măsură, cu domnitori şi spioni celebrii, filosofi şi regizori). Câştigi galbeni şi ranguri de tot soiul. Poţi licita laptopuri şi cerceii Andreei Esca...ăsta...alte gadgeturi.

Se pare că trustul ăsta specializat în abuzuri şi violări de toate nuanţele (hai că dau niscaiva exemple: de domiciliu, a intimităţii, sentimentale şi a bunului simţ) nu mai au limite în goana după „rating”. Şi totuşi sunt şi ei un soi de OTV mai mare. Salarii mai mari, nu au apartament, au bloc, Mercedes în loc de Logan, spectatori idioţi dar sadici, nu prostovani catatonici şi Andreea Esca & company în loc de Dan Diaconescu. Iar subiectele sunt aceleaşi, doar un pic cosmetizate. Par example: pe situl sus-numit, în timpul jocului, îţi apare afişat un banner pe care se derulează următoarele anunţuri: o declaraţie a lui Cioacă (moarte lui!) în care se precizează: „Dacă nu mă arestează, vin la videochat pe ProTv.ro” şi, dacă tot ajungi pe video-chatul ăla ai şansa să discuţi cu Ogică (anunţ ce apare tot în bannerul vinovat), celebrul Nostradamus postmodern, ce vede numere de lotto şi e vînat de televiziunile cretinoide.

Bunul simţ şi limitarea prostiei sunt două noţiuni total necunoscute pentru trustul aista idiot. Şi să nu uit, întrebările de pe conquiztador.ro sunt trimise de către „audienţă”. Aşa că, în spiritul Pro(st)Tv-ului, am şi eu nişte propuneri: „Care este presiunea p exercitată de falangele ciobanului din comuna bihoreană, asupra gâtului concubinei ucise?”; „Cât este x, unde x este egal cu numărul de lovituri de cuţit aplicate sistematic nevestei prinse de către soţ în pat cu amantul?” sau „Câţi litri a sângerat până să moară, minora violată şi bătută crunt, găsită în scara unui bloc din Alba Iulia?”. Şi că tot nu mai e Crăciunul, includ şi una mai specială: „ Care este timpul t, în care toată populaţia trustului MediaPro va face blenoragie şi va muri?” – să aibă şi Coelho subiect pentru următorul roman inspirat din caz real!!!

Ştirile de la ora fatidică

Ştiri frânate (breaking news)...un bărbat a strangulat o scârboşenie din Cluj. Se pare că acel mitic calm ardelenesc a clacat în faţa prostiei etalate de scârboşeniile de la Poşta Română. Mai mult, (că deh românul nu e doar poet ci şi poetic),acesta a zidit-o pe scârboşenia respectivă, spre ciuda lui Manole şi a dramei psihanalitice trăită de acesta. Probabil că acum scârboşenia a ajuns la ghişeul unde se primesc colete din Rai, cu poze în care îngerii fac plajă alături de „vedete” gen Ghandi. Iar scârboşenia ascultă melodii duioase, de spart timpanele, compuse de minunata artistă Oana Zăvoranu, în timp ce diavolii o biciuiesc întru eternitate. În sfârşit s-a făcut dreptate!!!

P.S.: Andreea Esca & company numeau scârboşenia cu un termen a la Pruteanu: poştăriţă...hai că ştiam de poştar, dar chiar poştăriţă nu am mai auzit:-)). Aştept reinventarea limbii române de către trustul Media Pro şi cât mai multe spoturi cu Coelho în rol principal. Andreea!?

Moartea domnului Nazurescu

Că tot aberam eu în lecţia trecută, despre cum să ajungi doctoraş pe la noi prin ţarişoară (post din care sper că am adus o doză de inspiraţie stundeţaşilor medicinişti)...hai să trec la faza următoare. Şi anume ce-cum-unde să faci niscaiva ilegalităţi şi „imoralisme” ca la carte (cartea aia deşteaptă care te învaţă lucruri bune şi cu esenţă...cea care nu a fost scrisă niciodată, dar vine în haină de „contra-jurământul-lui-Hipocrit”).

Să începem vă rog...şi începem cu Spitalul Judeţean Deva (acel oraş, reşedinţă de judeţ – un soi de capitală - al obscurului judeţ – na că mă repet - Hunedoara ). Ca orice spital care se respectă, are o multitudine de secţii. Hai că voi mediciniştii le ştiţi mai bine. Sincer, nu am trecut prin toate, şi mulţumesc lui Allah pentru asta şi voinţei supreme a Elodiei.

Însă, dacă ai norocul să ajungi pe la secţia de Oncologie (e aia de se ocupă cu boala numărul doi a secolului – Cancerul...că ştim cu toţii din bun simţ că boala numărul unu a secolului e depresia ce stă falnică lângă prostie) o să ai o viaţă uşoară. Bătrâni cu perfuzii, saloane arhi-pline, miros cu iz de vomă şi alte cele neidentificabile, condiţii de puşcărie comunistă ş.a.m.d. Dacă eşti ceva doctoraş, ferice de tine. Oamenii stau cu orele la tine la coadă, fiecare purtând discret un plic cu RON-i mulţi şi grăsuţi. Nu că ar fi nevoie. Nici gând. Niciodată nu ai cerut. Însă, cum bine te-a învăţat cartea-ce-nu-a-fost-scrisă-niciodată, ai abordat indiferenţa numărul 3, iar omul ce să facă? Să moară? Încă nu are tăria de caracter să ia decizia ultimă! Aşa că apelează la tine, doctorul-cu-halat-alb-şi-mercedes-la-scară să îl mai scapi de dureri şi suferinţe. Primeşti şpaga şi atenţia ţi revarsă asupra pacientului. Şi salariul ţi se măreşte substanţial. Apoi pleci acasă, treci pe la un supermarket, cumperi un bax de ţigări şi vreo câteva sticle de wisky să vadă şi soţia că nu lucrezi degeaba. Aici intră în scenă asistenta-sictirită mult mai cunoscută sub numele „botoasa”. Cu „botoasa” au de lucru nervii tăi.E veşnic nemulţumită, are figură de tiran şi uitătură de barbar. Se plimbă ca un suveran prin saloane, iar dacă te pune dracu să ai nevoie de o injecţie, trebuie să introduci cu o subtilitate elegantă o sumă prestabilită (e trecută în cartea-ce-nu-a-fost-scrisă-niciodată) în buzunarul ce atârnă fălos de halatul „botoasei”. Apoi aceasta merge să doarmă, iar tu mergi la toaleta nespălată, unde plutesc „chestii” şi până şi igiena priveşte circumspect din uşă.De obicei „botoasa” spală sumar, doar de „ochii” doctorului-cu-halat-alb-şi-mercedes-la-scară, nu că acesta ar verifica vreodată. Riscul de îmbolnăvire e mare...dar ăsta e standardul, nu-i aşa?

Trecem, ca o frunză estetică ce pluteşte prin văzduh, spre secţia de neuro-chirurgie. Saloane drăguţe, proaspăt renovate. Doctori ofticaţi că viaţa-i grea şi macabră. Acolo e de tine drag proaspăt absolvent. Mulţi traumatizaţi, multe victime a accidentelor de maşini. Şi la cum se circulă în ţara asta, poţi fi sigur că o să ai destui „clienţi”. Iar tu, fiind doctor...eşti stăpân. Tu hotărăşti cine are prioritate la RMN...sau buzunarul tău. Că deja ai învăţat să întrebi buzunarul când vine vorba de decizii capitale. Îţi stă ca maestru spiritual şi consilier financiar. Iar dacă o mamă disperată vine la tine şi te roagă să faci un RMN copilului ieşit de 3 zile (o nimica toată pentru o banală hemoragie în interiorul chestiei ăleia ce se numeşte cap) dintr-un accident destul de dur...ce faci? Întrebi buzunarul şi el zice: 100 de euro. Îi dai să pape...dar uiţi între timp...pentru că...prietenii au prioritate...dar cum Allah e mare şi Elodia e dispărută...ai noroc că acel copil uitat nu a păţit nimic şi RMN-ul nu arată nimic grav....e bine, dar te enervează...că deh...tu eşti Stăpân pe secţie. Şi mămica nu face gură...iar dacă îndrăzneşte...tu eşti acoperit...nu-i aşa?

Despre alte secţii o să vă mai povestesc în lecţia următoare. Până atunci vizitaţi Spitalul Judeţean Deva, unde ca motto stă o vorbă veche şi dulceagă: „Şi futut în cur, şi cu banii luaţi!”. Vă aşteptăm cu sadism!

Carte de parte

„Frunzărind” sit-ul editurii Polirom, am dat, pe prima pagină, de o sumedenie de recomandări, din topul „best-seller” al editurii. Nu mică mi-a fost mirarea să văd titluri de soiul Ghiduri practice sau nume precum Doris Lessing (a câştigat nobelul băi...spre deosebire de analfabeţi ca alde Vonnegut, Varga Llosa sau Cortazar)...

Generaţia „Ştirilor de la ora 5” îşi spune cuvântul şi în „marketingul cultural”...avem best-selleruri cretinoide, în timp ce autori foarte buni stau prăfuiţi pe rafturile librăriilor...însă poate că mirarea nu ar trebui să meargă atât de departe, când eminenţe ale culturii româneşti, din specia patronilor de editură şi purtând nume suav (Gabriel Liiceanu) fac pactul cu televiziuni ce promovează adevăratele valori umane: crima, suicidul, violul ş.a.m.d. (şi poartă motto-ul ontologic „Fi liber...fi Pro-st – am aproximat) ducând o campanie violentă de promovare a eroului scriitoricesc al secolului, Coelho. Dar, ca să nu fiu înţeles greşit, Coelho e un scriitor de mare greutate: fotomodelele îl adoră, maneliştii îl stimează iar capodoperele lui nu sunt deloc departe de telenovelele sud-americane. Ei vedeţi că se poate? Ca să nu mă las dus de val şi să mă înec în spuma coelhiană...trec repede spre alte best-selleruri....cartea lui Jamie-nu-ştiu-cum...bucătar-şef pe la TVR2....e o carte din brandul „carte de bucate”...carte ce emană înţelepciune (gătitul e senzual, nu-i aşa?) şi ne invadează cu izuri de ceapă şi usturoi...

Acum multă vreme văzusem la televizor un interviu cu o entitate culturală (iertare multă şi apăsată că nu mai ţin minte numele) care spunea: „Nu contează ceea ce citeşti, atâta timp cât citeşti”...îmi vine în minte replica infantilă omniprezentă : „Dacă ŢIE nu îţi place muzica x, asta nu înseamnă că nu e muzică bună”. Păi atuncilea să le dăm dracului de sisteme de valori universale care ne apar ca „ghid” în lumea asta unde iese „artă” pe bandă rulantă (şi savuroasa formaţie „Andre” era o formaţie de artiste, nu-i aşa? Păi mie aşa mi-au spus ăia de la televizor!) şi să ne întoarcem ochii şi urechile (şi mai ales intelectul) spre marketingul cultural, ăla televizat...să-i dăm dracului pe critici că oricum sunt subiectivi şi nu au „pregătirea” unei Andreea Esca...sau a unui Cabral...(şi, mai nou şi Cristian Tabără...păcat!!) şi să citim numai „Codul lui DaVinci” (uffff cât de vinovat sunt!), să ascultăm numai pop românesc (în postul ăsta nu mă iau de manele, dar promit să nu se mai întâmple), să ne uităm la seriale kitchoase sau la emisiuni ce îţi mângâie suav metafizicul (alea gen „Surprize....”)!

Îmi cer scuze că trebuie să plec...începe serialul filosofic neo-platonic„Sex and the city”....până data viitoare iubiţi-l pe Coelho, faceţi dragoste pe muzica lui Andra şi uitaţi-vă la graţioasa Andreea Esca...(s-a aflat cât are salariul?)! Vă mulţumesc...Noapte bună copii!

Stare de fapt!

Dobândise puterile extrasenzoriale la vârsta de 10 ani şi, din cauza asta, copilăria lui nu a fost acel „tărâm fermecat” din filmele cu Orlando Bloom. Simţea toate nenorocirile lumii, „citea” în sufletele cele mai negre, era un amalgam de refulări şi ratări....

Acum Demonul îi sufla în ceafă. Era o respiraţie rece şi hotărâtă...o respiraţie încărcată de simboluri şi putere. Acum era pregătit pentru a fi sodomizat. Îşi dorea asta cu tot sfincterul lui extrasenzorial. Demonul îşi descheie şliţul de la pantalonii „Armani” şi îl penetră cu membrul său demonic. Simţindu-l în el, închise ochii şi începu să „vadă” cine e acel Demon de fapt....Avusese multe chipuri şi multe existenţe...în ultima fusese băiat de bani gata, genul de copil care nu fusese niciodată nevoit să meargă pe jos sau cu autobusul...când a ajuns la liceu a primit cadou o maşină, pe care a început să o conducă nestingherit încă de la 16 ani, fiindcă legile nu erau făcute pentru el...participase la concursuri ilegale de maşini, în urma cărora un băiat de 17 ani murise, dar a reuşit să muşamalizeze totul...şi-o trăgea cu fete în baia liceului şi se lua de elevii care făceau naveta de la sate...cheltuia mulţi bani prin cluburi, alături de fete mult mai mari ca el...le cumpăra ochelari de soare D&G şi bluze scumpe din Mall...ura orice urmă de păr pubian şi vorbea mult fără punctuaţie şi fără gramatică...LOL, OMG, PLM....îşi petrecea toată ziua pe messenger şi căutând situri porno...avea, încă de la 14 ani, un lanţ mare de aur, pe care şi-l etala ostentativ de sub cămaşa scumpă...avea ceas Cartier şi brăţară groasă ce îi acoperea încheietura aproape în totalitate...datorită banilor şi a influenţei a terminat liceul cu 9.00 şi a intrat fără probleme la facultate...avea „gaşcă”...băieţi şi fete nu chiar la fel de bogaţi ca şi el dar cărora le plăceau aceleaşi lucruri...cititul îl plictisea iar singurele filme care îi atrăgeau atenţia erau cele cu „explozii şi împuşcături”...mergea des şi arunca bani în cluburile de lăutari...se masturba uitându-se la posturi TV ce difuzau manele, ştiri sângeroase şi emisiuni emoţionante...adormea în zori, „îmbălsămat” în mirosuri de Jack Daniels...în realitate ura wisky-ul şi de la primul pahar era doborât (era o băutură mult prea puternică pentru el),însă statutul îi cerea să îl bea când era cu „gaşca”...fuma doar „Kent” şi de multe ori vomita din cauza fumului, însă nu renunţa la ele decât când era singur, în casă...când făcea sex nu simţea nici o plăcere, decât în momentul când ejacula...ăsta îi era şi scopul...şi încerca să ajungă acolo cât mai repede cu putinţă....imita ceea ce văzuse în filmele porno, devenind patetic...fetele cu care şi-o trăgea rămâneau tot timpul nesatisfăcute şi căutau după aceea prin baruri alţi bărbaţi...dar nu râdeau niciodată de ejaculările lui precoce şi de dimensiunea redusă a penisului...nu puteau...ochelarii de soare şi bluzele scumpe din Mall cereau asta....de multe ori stătea în fereastră, ascuns după perdea, masturbându-se la vederea unei fete îmbrăcată mai sumar...deşi putea s-o agaţe cu noul său Lexus, simţea o mai mare plăcere făcând asta...discuţiile cu prietenii se învârteau în jurul maşinilor, cuvintelor „Muie Dinamo”, „Hai Steaua!”, pariurilor şi a femeilor........mai târziu a terminat facultatea...a primit un post de director la una din firmele tatălui său...un prieten i-a spus că se fac bani buni din mass-media....a investit într-o revistă online şi o televiziune...se impunea cu duritate şi difuza numai ce îi dorea inima...”atrăgea” de partea lui o mulţime de oameni...”îndobitocea” omenirea fără remuşcări....nu că ar fi fost o persoană rea...dar astea îi erau standardele....şi majoritatea „audienţei” lui avea aceleaşi plăceri....acum era foarte bogat şi de neatins.....nimic nu îi mai stătea în cale.....

Flashbackul se termină o dată cu Demonul. Rămase în patru labe gâfâind...Demonul se încheie la şliţ şi rânji satisfăcut. Încă îi simţea penisul apăsându-i pe sfincter, însă înghiţi în sec şi se ridică trăgându-şi blugii roşi. Apucă arma pe care o aduse cu el şi o îndreptă spre Demon...Acesta rânjea cu superioritatea unui Zeu indestructibil. Apăsă trăgaciul şi îi zbură creierii urlând: „Mori în morţii mătii de onanist imbecil!”

Adunate...2

Şi încă una de la Emil Brumaru : "Şi dacă tot murim la fix, măcar să rîdem…"

Adunate....

Într-una din "Amintirile" lui Slavici apare o replică spusă de Caragiale lui Mişu Eminescu: "Drept să-ţi spun, mie Kant al tău mi se pare un mare moftangiu!" :-)))) Delicios......

Sa vă cânt un sONG!!

Zilele trecute am avut un soi de discuţiune socratică cu un prieten....şi...culmea....nu ne-a prea ieşit partea de argumentaţie....dar postul acesta nu e despre asta.....

Postul acesta e despre „Mersul trendurilor”...sau ar fi dacă s-ar situa într-o revistă glossy pentru bătrâni intelectuali.....dar totuşi hai să fac un demers (aşa de mult îmi place cuvântul ăsta....alături de autosesiza)....

Bun....serios vorbind (scriind)....postul ăsta o să fie despre locul ONG-ului în viaţa românului....ăsta e noul trend....fie că eşti student, absolvent sau pur şi simplu muritor de rând....să aderi la un ONG e o chestiune de prestanţă, de uber-„statut-social”....înseamnă ca îţi pasă (mai englezesc „you give a shit!”) de ceva....indiferent cu ce se ocupă (ONG-urile de obicei se ocupă cu ceva sau de ceva) respectivul ONG, se găsesc suficienţi oameni cărora să le pese de dânsul (adică de ce se ocupă)....

Cele mai vânate domenii de activitate sunt următoarele: mediu(l), studenţeşti şi anti-discriminare...

Îţi pasă că nu mai avem iarnă, îţi pasă de încălzirea globală şi de dezastrele provocate de aceasta....poţi adera la numeroasele ONG-uri care se ocupă cu combaterea ei....sunt oameni de ştiinţă ce caută, în laboratoare ultra-sofisticate, noul var de altoit copacii ce va duce la oprirea inundaţiilor şi a poluării...sunt intelectuali excentrici, de genul „green-peace” ce opresc poluarea prin frecarea perversă a lanţului de bicicletă, renunţând la maşinile pe benzină şi adoptând maşinile pe baterii Energizer.....sunt oameni care se uită în stânga şi în dreapta şi apoi pleacă de la iarbă verde (cea mai „outdoor” activitate românească) lăsând mormane de sticle ce vor absorbi furia naturii.....

Cele studenţeşti sunt mai inofensive....îţi oferă un statut a posteriori....ai fost în ONG-ul x....atunci altfel mergi cu CV-ul în mână (a se citi „păşeşti ţanţoş”) la directoraşul y care a fost, acum câţiva ani, preşedintele ONG-ului tău mult-iubit....dacă ai norocul (pila, cunoştiinţa, informaţia) să ajungi preşedintele unui astfel de ONG....”te-ai scos” pe perioada facultăţii....toate informaţiile despre „exchange-uri” studenţeşti, despre evenimente şi alte chestiuni importante....ţi le poţi gestiona după bunul plac...le împarţi cunoscuţilor....la cei care îţi sunt mai dragi....la cei care îi provoacă fundului tău plăceri supreme cu săruturile lor suave....banii nu mai sunt o problemă....fonduri vin în permanenţă....dacă nu eşti student la ştiinţe economice...îţi iei unul....care te va ajuta minunat să îţi mai rămână niscaiva mărunţi pentru tine şi prietena ta (ai de unde alege...în ONG-ul tău sunt multe fete dornice de favoritisme şi bucurii ilegale).....decanii te laudă, rectorii te admiră, profesorii te adoră...joy to the world!!

Cele anti-discriminare acum îşi scot capul...discret, blând...dar hotărât.....de obicei se ocupă cu problema ţiganilor (pardon! Rromilor...dar nu empatizez cu „political coretness”-ul....aşa că ţiganilor)...şi mai apar din când în când pe la televizor (e drept, nu aşa de des ca şi cei cu mediul...dar cine sunt eu să judec gradul de importanţă a unei probleme?)......de obicei sunt oameni plătitori de taxe, aflaţi sub robia creditului (fără avans, fără girant)...care admiră stilul de viaţă epicurian al ţiganilor...pentru că dacă stai să analizezi socratic (ceea ce mie şi prietenului meu nu ne-a ieşit).....ţiganul a reuşit acolo unde alţii nu au reuşit...să fie un om liber...să fie dincolo de statute sociale, dincolo de lege, de credite (fără avans, fără girant), de taxe ş.a.m.d.....şi astfel...caută salvarea în ONG-uri...îşi doresc să fie noii amerindieni, să fie învăţaţi de noii conchistadori spanioli ce înseamnă civilizaţie...preferabil fără genocidul de atunci...dar astea sunt nuanţe....şi astfel vin în ajutorul lor aceşti iubitori membrii ai ONG-urilor anti-discriminare...oameni de suflet, care au acel instinct duios de a-şi atinge portmoneul când trec pe lângă un ţigan....care stau cu „ochii în patru” de fiecare dată când urcă un ţigan în tramvaiul cu care aceştia plutesc spre o destinaţie......oameni cu suflet mare, nu ignoranţi ca italienii....

La final dau cuvântul prietenului meu Groucho Marx (mult citat de Woody Allen): „Nu ţin să fac parte din nici un club dispus să mă accepte ca membru.” ....mulţumesc...predau legătura...Andreea.....

Au trecut şi "sărbătorelele" astea!!!

După fiecare „perioadă sărbătoricească” , două, trei zile se aşterne peste România liniştea (nu spun lume să nu fiu ipocrit – nu ştiu cum se „întâmplă” prin lume). Şi nu e vorba de liniştea aceea pufoasă, aproape palpabilă, care te încântă...ci de o linişte apăsătoare...hai s-o zic aşa – apocaliptică. Străzile parcă au fost măturate de o boală ciudată, ca într-un horror marca Hollywood...iar puţinii oameni care bântuie pe străzi par nişte zombie ambulanţi, umpluţi de friptură, sarmale şi alcool...căci, nu-i aşa, după ce v-aţi făcut de „petrecanie”, le-aţi făcut de petrecanie şi maţelor voastre....

Se pare că termenul „sărbătoare” şi-a găsit termenul pereche....şi acela e: „exces”....însă nu unul tipic...ci, în accepţiunea „sărbătoricească” a acestui termen, e cam aşa: exces în – mâncare, alcool, shopping, urări tâmpe şi predefinite, simularea fericirii, Ştefan Hruşcă, somn, telefoane, sms-uri, bani cheltuiţi, destinaţii, kilometrii „bătuţi”, patetism...şi lista poate continua....

Modus operandi e următorul: se începe, de obicei, cu câteva săptămâni înainte de a ne bate la uşă sărbătorile, cu întrebările – „Ce faci de Crăciun?” şi „Ce faci de rev”(alint doar pentru iniţiaţi). Dacă răspunsul nu e adecvat, adicătelea dacă buzele rostesc decrepitul „stau acasă” încep patetismele: „cum aşa?” sau „singur?” sau, preferatul meu „Off, îmi pare rău!”. Apoi fast forward înaintea sărbătorilor. Se îmbracă motivul, ergo Crăciunul (aştept un alint şi pentru numele ăsta – „Crăci” oare?), „Rev”-ul sau Paştele, şi se merge la băut în funcţie de el. Mâncarea e pregătită cu o zi înainte, dar neatinsă, să nu ne lăfăim în păcatul de a mânca înainte de a se da startul – oare lăcomia nu e tot unul din cele zece păcate capitale? Poate mă înşel! Astfel ne aruncăm cu surle şi trâmbiţe, bucurându-ne, chiar dacă nu avem motive reale. Termenul nou-născut ar putea fi: „Bucuria conjuncturală”. Şi astfel ieşi din existenţa mediocră, îmbătându-te cu iluzia „bucuriei conjuncturale”.

Într-un excelent contraeditorial din „Caţavencu”, Ioan T. Morar observa: „E ca şi cum Isus s-ar fi născut ca să putem pleca, în zilele libere, la shopping în Dubai sau la schi în Austria. Nu zic, Doamne fereşte, că asta n-ar fi ceva bun. Dar uităm sămânţa spirituală, profundă, care ţine de ritual, de evenimentul fondator, al Naşterii Domnului, pe care-l lăsăm într-o debara a vieţii noastre. Ne mai emoţionăm, în seara de Ajun, când deschidem cadourile. Dacă mai avem răbdare până atunci şi nu cumva mergem împreună, cu cei dragi, la cumpărături, în templele cele noi, mall-urile. […] Tot mai mulţi se-nghesuie la petrecere. Tot mai puţini rămân, într-o odăiţă ferită, departe de vuietul vremii, la sărbătoare. A învins petrecerea!”..... Noroi, beţie, vomă, sticle sparte...Mazeltov!!

Pentru început de an...urarea-mi preferată(şi predefinită): Să aveţi un an aşa cum îl meritaţi!

Fantasmagorie

De ani de zile folosea internetul pentru „a trăi”. Cumpăra online, vedea filme online, asculta muzică online, discuta cu aprindere online, făcea sex online.......se fiinţa şi îşi justifica existenţa online. Atingerea pielii, mirosul parfumului, ochii ce lucesc jucăuş atunci când îţi susţii o idee....toate le uitase de multă vreme, dacă le cunoscuse vreodată. Deşi de multe ori, când ceea ce comanda îi era adus acasă, avea contact direct cu oamenii, îl cuprindeau atacuri de panică, buzele i se umflau şi pulsul îi creştea alarmant. Pentru el oamenii erau ireali, o încrengătură de fire desprinse din ecranul calculatorului, suferind o tranformare din bidimensional în „monstruosul” tridimensional. Şi asta îl speria de moarte. Nu că ar fi fost în stare să perceapă conceptul de moarte.

Google search: moarte – „procesul de continuare a existenţei în paradisul unei pagini de internet, construită de utilizator”. Credea asta cu o tărie de neclintit. De asemena, durerea era ceva exterior (nu o percepea propriuzis, ci o simţea ca pe un ezoterism), un test din partea Zeului cibernetic. Avea coloana distrusă de ani de zile, dar refuza să se ducă la spital. Căuta neîncetat remedii pe internet, aplicându-le sistematic, cu efecte dezastruoase.

În seara aceea vizita un sit cu prostituate. Era în momentul de disociere totală, când mica sa garsonieră se dizolvase şi el păşea ca un rege pe ţinutul virtual. Îşi introduse numele şi adresa (considera acest fapt un secret bine tăinuit şi se simţea unic în demersul lui de a trece la pasul următor) şi selecta prin sutele de imagini. Alese o fată din oraşul lui şi apăsă cu mouse-ul pe butonul (cât de lucios şi de falic simţea acel buton) care spunea: „plasează comanda”. Aşteptă preţ de câteva minute şi pe ecran îi apăru: „În câteva momente veţi simţi Paradisul”. Ca o mână invizibilă, soneria îl smulse din reveria paradisiacă. Cu inima pe punctul de a-i ceda, deschise uşa. Teroarea care îl apucă e dincolo de orice descriere. Cel mai groaznic coşmar al său prinsese viaţă. Prostituata se târî afară din ecran şi se întrupă într-o încrengătură de fire tridimensională. Cu o eleganţă diafană ea se apropie uşor şi îi sărută buzele umflate. Parfumul ei îl îmbrăţişă şi îl mângâie fin. Atingerea buzelor, cel mai dulce drog pe care îl gustase vreodată. Închise ochii şi mii de gânduri şi amintiri i se downloadară în creierul flasc. Îşi aminti tot.....îşi aminti de soţie, de copil, de prieteni, de fetele cu care umblase mulţi ani înainte de a se căsători, de mama care plângea încontinuu, de tatăl care îl bătea cu animalitate....îşi aminti cine era.

Trânti uşa şi durerile de spate îl doborâră. Mergând în patru labe, ca un animal de pradă, reuşi să ajungă la fotoliul decolorat din care atârnau fâşii de tapiţerie. Se puse în faţa calculatorului şi, cu mâini tremurânde, intră pe tărâmul virtual creat de el. Ştia că e unica soluţie şi altceva nu putea găsi. Scoase din sertarul biroului vechiul său revolver „Ruger SR9” şi îl armă. Ştia de la mult mai avansaţii utilizatori de internet că dacă îşi va focaliza întreaga fiinţă pe ecranul monitorului în momentul în care va muri, îşi va găsi desăvârşirea in lumea virtuală. Îşi fixă privirea pe milioanele de pixeli şi, lăcrimând de atâta concentrare îşi puse arma la tâmplă. Apăsă trăgaciul......glonţul traversă craniul distrugând tot ce întâlnea în goana sa.....apoi ieşi prin cealaltă parte a capului, provocând o erupţie de sânge şi materie cenuşie, oprindu-se, cu o explozie mult prea estetică, în monitor.

Cu puţina viaţă ce îi rămase reuşi să se panicheze din nou. Paradisul dispăru, monitorul era distrus, iar tot ce putea simţi era parfumul prostituatei ce îşi făcuse culcuş la el în nări. Şi plutind în aerul parfumat ce îl inspira........atunci, în momentul morţii, se simţi mai viu ca niciodată.

Chestionarul lui Proust

1. Principala mea trasatura:
Umorul şi o doză de inspiraţie

2. Calitatea pe care doresc sa o intilnesc la un barbat:
Orgoliul "cuminte".

3. Calitatea pe care o prefer la o femeie:
Feminitatea.

4. Ce pretuiesc mai mult la prietenii mei:
Că reuşesc să-mi suporte “toanele”.

5. Principalul meu defect:
Lenea şi plictisul.

6. Indeletnicirea mea preferata:
Privitul filmelor, scrisul şi fumatul.

7. Fericirea pe care mi-o visez:
Să îmi recunosc demonii.

8. Care ar fi pentru mine cea mai mare nenorocire:
Sfârşitul inspiraţiei.

9. Locul unde as vrea sa traiesc:
Într-o casă, pe malul unui lac.

10. Culoarea mea preferata:
Negrul.

11. Floarea care-mi place:
Laleaua.

12. Pasarea mea preferata:
Şoimul.

13. Prozatorii mei preferati:
Julio Cortázar, Vladimir Nabokov, Henry Miller, John Cheever, Kurt Vonnegut, Chuck Palahniuk, Jack Kerouac, William Burroughs.

14. Poetii mei preferati:
Eugène Ionesco, Iulian Tănase, Emil Brumaru

15. Eroii mei preferati din literatura:
Nu am.

16. Eroinele mele preferate din literatura:
Nu am.

17. Compozitorii mei preferati:
Miles Davis,Tom Waits, Roger Waters, Bob Dylan.

18. Pictorii mei preferati:
Victor Brauner, Paul Gaguin.

19. Eroii mei preferati din viata reala:
Nu am.

20. Ce urasc cel mai mult:
Minciuna.

21. Calitatea pe care as vrea s-o am din nastere:
Un talent muzical (pian, vioară).

22. Cum as vrea sa mor:
Împăcat cu mine, departe de lume.

23. Greselile ce-mi inspira cea mai mare indulgenta:
Nu ştiu. Greşeala generată de o acţiune care îţi provoacă plăcere.

24. Deviza mea:
Mergi înainte.

Listing

Propus şi acum concretizat să fac o listă cu filmele şi cărţile programate pentru următoarea perioadă. Ca ajutor şi ca auto-impunere:-) Iată-le:

Filme
- "Interview" al lui Buscemi
- "Mystery train" şi "Down by law" ale lui Jarmusch
- "Hot Fuzz", mult lăudat de "Republik
- "A mighty heart" ultimul titlu Winterbottom
- de revăzut: "American Splendor", "Annie Hall", "Magnolia" şi "Good bye Lenin"

Cărţi (nou achiziţionate):
- Kurt Vonnegut - "Abatorul cinci", "Barba albastră", "Leagănul pisicii", "Galapagos"
- Eugen Istodor - "Cartea vieţii mele"
- Radu Pavel Gheo - "Dex-ul şi sexul"
- T.O.Bobe - "Cum mi-am petrecut vacanţa de vară"
- Jose Saramago - "Eseu despre orbire" şi "Pluta de piatră"

Adunat

Din "Jurnalul" lui Cărtărescu: "Mi-e scârbă să fiu simplu şi mi-e lene să fiu complicat".

Bufoniada

Dupa atacul de la 11 septembrie asupra World Trade Center-ului din New York, un martor ocular difuzat de CNN spunea: “You can’t simulate what you’re feeling”. Evidenta acestei remarci nu mai trebuie discutata. Insa problematica care ar trebui ridicata este: cat din ceea ce vedem e simulare si cat nu? Voyeur-ismul exacerbat practicat de televiziuni te pune in imposibilitatea de a mai face distinctia intre sinceritate si transformare sentimentala, ceea ce duce la o aberatie umana. Lumea s-a transformat intr-o inlantuire de piese de teatru-gigant in care fiecare isi joaca rolul, cu scopul imediat de a-si gasi drumul spre o alta scena mai bine construita. Dimineata ne punem masca, ne imbracam hainele luate din recuzita si pasim pe scena lumii noastre, sperand ca personajul nostru va lasa un gust dulceag auditoriului. Traim un soi de vedetism metafizic, ne lasam condusi de sfaturi date de “specialisti” – “x pasi spre o viata fericita” – si empatizam pana la identificare cu “modele” vazute la televizor. Pericolul imediat? O sa ajungem sa fim identici. O lume plina de oameni peste care s-a asternut linistea. O liniste infricosatoare bruiata doar de zgomote artificiale. De ce? Pentru ca nu mai avem ce sa ne povestim. Pentru ca avem aceleasi idei, aceleasi conceptii, aceleasi ganduri si pasiuni. Pentru ca autosuficienta ne e data de televizor si pentru ca doar in fata lui ne regasim. Pentru ca in tot ceea ce facem suntem “ghidati” de ceva exterior. Ne aruncam intr-o iluzie mintindu-ne ca e ceea ce ne-am dorit, simtindu-ne mizerabil in interior. Alex Leo Serban spunea: ”Simplify, simplify. Fii minimalist, fara a renunta sa fii hedonist. In asta consta, in fond, secretul: a-ti trai viata in functie de propriile standarde, facand ceea ce-ti place si, pe cale de consecinta, placandu-ti ceea ce faci.” Ar trebui sa ne dezbracam de piele si de organe si sa ne punem in fata oglinzii sa ne privim “interiorul”. Sa-l luam la intrebari si sa invatam de la el. Iar apoi sa actionam in functie de raspunsurile primite.

Flecuşeţe

Trăim într-o mare trăncăneală. Sună apocaliptic sau, să nu duc exagerarea dincolo de limite....sună dezarmant. Ne amăgim în conversaţii de doi lei care încep inevitabil cu "ce mai faci?" şi se termină invariabil cu o urare de "Să ai o zi/seară frumoasă" şi cu pseudo-promisiunea "Ne auzim"....Ce este între acestea - dorinţe de bine, întrebări, idei aruncate, chestiuni "de spirit şi/sau suflet" întrepătrunse cu vorbe aparent banale, încercări de autocunoaştere prin intermediul celuilalt....conversaţionalism diafan prin care se întrevede o încercare de a-ţi da un sens sau de a-ţi face partenerul într-ale conversaţiei să "te vadă"......conversăm pentru a nu tăcea....despre nimic, despre tot....tăcerea ni se pare "usturătoare" şi incomodă.....a tăcea şi a "degusta" un moment (care trece prea repede) este distopic şi inuman......Andrei Pleşu, într-un excelent articol din anul 2004 apărut în "Jurnalul Naţional" remarca: "Extrageţi din morişca zilnică toată această pălăvrăgeală şi ţara se va cufunda în linişte. Iar de la o vreme vom putea începe să gândim articulat.......". Poate că avem nevoie de un timp petrecut cu noi înşine. Să ne găsim, nu să ne dăm un sens. Utopic şi infantil, dar esenţial. Şi până la urmă dintr-o conversaţie ne ridicăm şi ne formăm o autosuficienţă prin persoana imediat apropiată. Un personaj dintr-un film ("Reality Bites") spunea profetic: "All we need is a cup of coffe and a good conversation." Şi totuşi aşa este!

Jam session

Să ai un vis! Acela să fie următorul: ai în faţă o masă de montaj şi ai un control total asupra vieţii. Şi încet încet deblochezi butonul de Fast Forward care pune lumea de azi în mişcare (până la urmă totul este viteză, mişcare continuă - fast.....) Şi începi să te joci cu efectele. În special cu cel de slow-motion. Şi transformi (retrospectiv) o clipă în ceva mai îndelungat. Şi începi să savurezi. Iei o senzaţie, o pui pe "canal" şi.....simţi mirosuri care te fac să întorci capul pentru că îţi amintesc de un zâmbet şi de un sărut, simţi gustul buzelor puţin înmuiate în alcool, simţi fiorul pe care îl trăiai în momentul în care ochii tăi au descoperit o altă privire imperfectă......te delectezi cu felul în care simţi o parte a nopţii, învăluit de extaz, înconjurat de ţigări şi cărţi, ascultând muzică, respirând în tandem alături de un alt trup şi făcând glume proaste.....te laşi aruncat (mai foloseşti şi efectul de "loop") în plăcerea cauzată de persoana care îţi deschide toate simţurile.....apoi începi să "tai" şi îţi construieşti filmul vieţii - momente, clipe, senzaţii primordiale, imperfecţiuni adorabile, discuţii pline de tâlc, euforii copilăreşti, momente "blurate", oameni frumoşi.......iar apoi.......totul e repetabil însă ireversibil nuanţat.
Căldură mare!

Cinemascop

Deschizi winamp-ul şi cauţi o piesă care să rezoneze cu starea ta de spirit. Sau poate cauţi o piesă care să te scoată din "haosul" sentimentalo-cognitiv pe care îl încerci. Rememorezi suita de clipe care îţi compun viaţa şi trăieşti prin deliciul detaliilor. Încerci să spui ceva inteligent pentru că ţi se pare că doar aşa laşi o impresie bună. Aprinzi o ţigară şi încerci să nu dai fumul pe ceilalţi. Priveşti în gol şi te pierzi de tot. Ridici privirea şi vezi un om frumos. Călătoreşti imaginar prin rânduri paralele de litere imperfecte. Savurezi o conversaţie şi ai vrea să nu se mai termine, chiar dacă de abia îţi mai ţii ochii deschişi. Te prinde furtuna în oraş şi priveşti amuzat cum toţi din jurul tău se sperie. Îţi bei cafeaua dimineaţa şi te bucuri că eşti "formatat" de gânduri. Îţi faci loc prin perdeaua de fum să-l vezi pe cel din capătul mesei. Arunci o idee şi speri să atingă. Cauţi în priviri percepţia celuilalt. Îţi potriveşti hainele cu o anumită conjuctură. Te bucuri că ai smuls un zâmbet, dar nu ţi se pare că ai fost amuzant. Adori tăcerea pentru că nu mai trebuie să spui nimic, deşi simţi că îţi face rău. Îţi redecorezi apartamentul crezând că aşa dai un sens existenţei. Cauţi neîncetat "sufletul pereche" şi te loveşti de catalogări psihologice. Găseşti răspunsuri într-un film, dar te îndepărtezi de viaţă. O mângâi pe păr şi simţi că ţii în palmă tainele universului..........

Acum, mai mult ca oricând, îmi vine în minte replica de început din High Fidelity: "Did I listen to pop music cause I was miserable or was I miserable because I listen to pop music".