Buddy Guy - Sweet Home Chicago

Tot ce-i mai bun in muzica, adunati pe o scena....contraindicatie: a nu se asculta daca incercati sa va lasati de "catharsis".:-))

Reîntoarcerea la clasici - The Band

Piesa se numeşte "The Weight"...şi e din filmul-concert "The last waltz", de Martin Scorsese...căutaţi filmul..încă se mai găseşte piratat :-)...şi ca să parafrazez un utilizator de pe youtube: "music the way it was ment to be played".

A "tag-ui" sau a nu "tag-ui" (fără diacritice) - experiment internautic

Am verificat, din vinovată curiozitate, pe Sitemeter să văd ce căutări au dus la blogul meu. Şi două „search-uri” m-au suprins foarte plăcut: 1. „Eleva Raluca filmata sub fusta” şi 2. „Virgil Tudor Pitesti”. Aşadar Google-ul, cu ale sale key words (sau mai mişto: tag-uri), mi-a adus cititori (dacă au citit ceva, le mulţumesc) cu preocupări mai lumeşti. Sincer, nu o cunosc pe eleva Raluca şi nici pe Virgil Tudor din Piteşti. Dacă eleva Raluca a fost filmată sub fustă fără consimţământul ei o rog să îi ierte pe regizorii amatori, că deh...e anotimpul ăla al iertării, cum bine ne învaţă Şeful ăl mai mare al iernii (care iarnă de iarnă renaşte în România, din cenuşa-i stabilită în Canada): Ştefan Hruşcă (câţi vizitatori o să îmi atragă numele ăsta....poate îmi vin şi niscaiva contracte de publicitate). Iar Virgil Tudor din Piteşti îmi sună a cântăreţ de manele (tag) – iar dacă nu e îmi cer iertare de la distinsul domn din Piteşti.

Pentru viitoare search-uri, ce vor duce spre blogul acesta (care nu se ocupă şi nu se va ocupa cu eleve şi manelişti) am să introduc câteva cuvinte total întâmplătoare şi fără legătură: fetiţe perverse (tag) citindu-l pe Kant, silicoanele (tag) şi Heidegger, minora goală (tag) faţă în faţă cu Derrida, fetiţa violată (tag) din cauza lui Proust, românce goale (tag) ascultând Tom Waits, Adrian Copilul de Aur (tag) (oare şi Minune?) fanul lui Godard (nu mai ştiu nume de manelişti...mă rezum la cei care caută perversiuni - tag)....hai că mai dau unul să fiu sigur: Elena Udrea goală (tag) îşi scrie memoriile....

Vă urez lectură plăcută!:-)

"Interview" a la Buscemi

„Remake-ul” se poartă, „remake-ul” se face, până şi cuvântul „remake” e arhi-uzitat. Câteodată iese o ciorbă stricată de care nu te poţi atinge fără scârbă şi revoltă, câteodată (cum e cazul şi aici) iese ceva mai bun ca originalul „remake-uit”.

Intră în scenă Steve Buscemi, actor-regizor ignorat de unii, îmbrăţişat de alţii (Tarantino, Fraţii Cohen etc.). În „Interview” îl găsim în dublu-rol: regizor (la al treilea sau al patrulea titlu, nu mai ţin minte) şi actor (la filmul cu numărul x....). Şi ambele roluri îi ies impecabil. În primul rând că reuşeşte o regie curată, fără inserţii foarte digitalizate, trecându-te printr-o sumedenie de stări doar din mişcările camerei de filmat şi din dialog (aici a şi scenarizat) şi mizând foarte mult pe imagine. Iar în al doilea rând (ca actor), Buscemi joacă extrem de bine (nu îndrăznesc să spun cel mai bun rol al său, deoarece are atât de multe filme bune).

Story-ul: o oră şi jumătate de devorare reciprocă. Jurnalistul Pierre Peders este trimis să-i ia un interviu celebrei actriţe de „soap operas” Katya. Alegerea personajului feminin a fost mai mult decât inspirată: Sienna Miller (ignorată ca actriţă pe nedrept şi identificată uşor din cauza scandalurilor – şi din acest punct de vedere cât de asemănătoare cu personajul din „Interview”) joacă excepţional! Scena (pot spune fără remuşcări: scena bătăliei)– apartamentul Katyei....acolo unde cei doi se confruntă până la limita absurdului, se transformă, se „amestecă” unul cu celălalt ş.a.m.d.......totul rezultând într-o luptă din care doar unul poate ieşi câştigător. Pentru că doar două „arme” sunt acceptate (pe care ambii le folosesc extrem de abil): minciuna şi schimbul neîncetat de măşti.....

Mai avem şi o ciocnire a două meserii: cea de jurnalist însetat de a afla secrete „picante” şi cea de actor, mult prea trecut prin asemenea situaţii, pentru a mai fi surprins de ceva. Iar, treptat (şi tensionat), vânătorul e pus la zid de propria-i victimă, fără să realizeze nici o secundă acest fapt. Iar tensiunea dialogului (o tensiune diafană, pe care o simţi doar la final pulsându-ţi în tâmple) te face să nu mai înţelegi cine pe cine. Şi asta îi dă un deliciu cinematografic aproape narcotizant.

Deşi este un remake, „Interview” este şi un film-omagiu. Un omagiu adus lui Theo Van Gogh (regizorul filmului remake-uit, ucis de un fundamentalist arab) – prin inserţii delicate: o fotografie cu el, o maşină pe care scrie „van Gogh movers”, un băiat care se numeşte Theodore, dar prietenii îi spun Theo – dar şi un omagiu adus cinema-ului, acel cinema cald, sincer, inteligent.

Iar tocmai asta e plăcerea pe care ţi-o lasă “Interview”-ul lui Buscemi: că ai văzut un film inteligent, de la care ai ieşit simţind că încă se mai poate face Cinema. De văzut şi re-văzut!

Recomandare

Recomand tare "La Blogotheque"
Un experiment muzical, unde se iau banduri şi se "aruncă" pe străzile Parisului, unde se improvizează delicios. Vizitaţi sit-ul şi alegeţi din cele 78 de improvizaţii and counting. Enjoy....că eu aşa fac!:-))

Tânăr absolvent de medicină + şpagă = love

Hipocrate a fost un biet muritor, ce se minţea (şi continuă să-i mintă şi pe alţii printr-o continuă renaştere) cu nişte mici prostioare: competenţă, morală, etică sau mai ştiu eu ce alte asemenea idioţenii.

Îi doresc renumitului medic grec să se întrupeze la noi în ţară, să vadă şi el ce înseamnă să fi înconjurat de adevărate principii şi concepte. Să vadă că viaţa are un preţ, nu cum ne tot umplu capul filosofii şi scrierile alea idioate intitulate „Filocalia”.

Iar dacă eşti la finalul a şase ani de facultate de medicină (şi arunc aici un exemplu total irelevant – dacă nu ar fi adevărat – Universitatea de Medicină şi Farmacie „Victor Babeş” din Timişoara) să pui un preţ pe viaţa oamenilor e foarte uşor. Deşi ţi-a fost uşor de la începutul facultăţii, când ai aflat de la studenţii mai mari cât costă un examen şi cât te costă să devii un medic incompetent care măcelăreşte oameni pe masa de operaţie sau diagnostichează greşit. Dar acum, la final, e Marele Test. Examenul intitulat „Examenul de rezidenţiat”. (pentru studenţii obişnuiţi cu alintul: „Rezi”). În urma punctajului obţinut la acest examen, eşti târât (la propriu) într-una din nenumăratele ramuri ale medicinei.

Dar acum să spunem că n-ai pile pe la minister să afli una, alta înainte de examinare sau nu eşti fiu/fiică de ministru sau cadru medical. Şi ai învăţat ca prostul/proasta în cei şase ani cât durează facultatea. Şi uite că nu ai luat examenul sau nu ai intrat la specializarea dorită de tine (nu din cauza rezultatelor, ci deoarece locurile s-au redistribuit imediat după examen şi nu înainte, astfel încât specializările alea mai puternice şi mai bănoase – a se citi: unde se primeşte mai multă şpagă – să ajungă unde „trebuie”).....Păi...hai că vă învăţ eu...ai două şanse:

Strângi din dinţi şi de la firma părinţilor 30.000 de euroi şi te-ai aranjat de o specializare mişto.

Sau

Apelezi la acelaşi strâns din dinţi şi de la firma părinţilor (încă nu ştiu suma exactă pentru următorul pas, dar promit să o aflu) şi plasezi suma (îi spun simplu „suma epsilon” până la alte informaţii) epsilon la un decan sau profesor cu intrări multe şi devii preparator. Iar conform legislaţiei abrogată de ministrul Eugen Nicolaescu (da...Zeul suprem al medicinei din România, ăla de stabileşte cât costă viaţa, ca să nu avem inflaţie)...orice preparator, devine automat medic, fără a mai susţine examenul de rezidenţiat.

Aşadar să devii ucigaş cu acte în regulă în România nu e aşa mare brânză (de aia feta – ador cuvântul ăsta şi nu pot renunţa la el). Doar trebuie să apelezi la nişte procedee, pe care medicul a la grec Hipocrate le-a ignorat (hipocritul) cum ar fi: nepotismul, şpaga şi ilegalitatea. Şi ai şanse mari să ajungi pe la ştiri că ai născut un copil cu malformaţii multiple (sau măcar cum spuneau soldaţii americani din timpul războilui mondial: FUBAR = Fucked Up Beyond Any Recognition) din cauza incompetenţei tale...că doar aşa te-au învăţat la şcoală....nu?

Dar că tot suntem în toiul sărbătorilor nu o să fiu rău cu voi, dragi viitori medici. Şi vreau să vă fac o urare....cu toată căldura şi admiraţia pentru viitoarele rezultate şi pentru viitoarele scandaluri muşamalizate din banii pe care o să-i primiţi (şpagă) ca să vă faceţi meseria, pentru care mai luaţi şi salar, vă doresc, ceea ce sper să simţiţi şi pe pielea şi pe organele voastre: Să hăcuiţi bine!

Carla Bruni - Raphael

Un cântecel ce mi-a trezit bucurii de mult uitate. Mersi Raluca...:-)

Notă "elodiană"

Aduc o completare umilă la "Cuvântarea credinciosului elodian"
Recunosc cu pocăinţă că până în noaptea asta nu am vizitat sit-ul menţionat în postul de mai sus. Azi am intrat cu o curiozitate vinovată şi......suprins (pe de o parte sălăşuia în mine un simţămâmt a prioric că asta mi se va revela) descopăr că "Enigma Elodiei" (mă văd nevoit să repet: Nu râdeţi!!!!!) este, de fapt, Secţiune a portalului protv.ro. Deci, finalmente, ştirile de la ora 5 şi-au găsit naşul.....Elodia bate ştirile la fel cum Viaţa bate filmul.....Sunt extrem de curios cu se mai afişează protviştii (mie îmi place să le spun "Violatorii sentimentali" sau "Vânătorii de rating prin apel la procedeul alegoric-uman numit moarte") după ce Elodia le-a răpit singurul aspect aducător de rating. Că dacă sanctificarea prin moarte mediatizată e atât de apăsătoare în acest caz, atunci de ce nu apar şi situri "Enigma femeii dintr-un sat din judeţul Vaslui, violată şi ucisă cu bestialitate de soţul său, aflat sub influenţa alcoolului" sau "Enigma fetiţei de 12 ani din localitatea Băicoi, răpită şi supusă la torturi inumane de un băiat de 17 ani"? Elodia să mă ierte!

Unkle - Rabbit in your Headlights

Unul dintre clipurile mele "de suflet"...place tare si inca un pic:-)

Fantasmagorie

De ani de zile folosea internetul pentru „a trăi”. Cumpăra online, vedea filme online, asculta muzică online, discuta cu aprindere online, făcea sex online.......se fiinţa şi îşi justifica existenţa online. Atingerea pielii, mirosul parfumului, ochii ce lucesc jucăuş atunci când îţi susţii o idee....toate le uitase de multă vreme, dacă le cunoscuse vreodată. Deşi de multe ori, când ceea ce comanda îi era adus acasă, avea contact direct cu oamenii, îl cuprindeau atacuri de panică, buzele i se umflau şi pulsul îi creştea alarmant. Pentru el oamenii erau ireali, o încrengătură de fire desprinse din ecranul calculatorului, suferind o tranformare din bidimensional în „monstruosul” tridimensional. Şi asta îl speria de moarte. Nu că ar fi fost în stare să perceapă conceptul de moarte.

Google search: moarte – „procesul de continuare a existenţei în paradisul unei pagini de internet, construită de utilizator”. Credea asta cu o tărie de neclintit. De asemena, durerea era ceva exterior (nu o percepea propriuzis, ci o simţea ca pe un ezoterism), un test din partea Zeului cibernetic. Avea coloana distrusă de ani de zile, dar refuza să se ducă la spital. Căuta neîncetat remedii pe internet, aplicându-le sistematic, cu efecte dezastruoase.

În seara aceea vizita un sit cu prostituate. Era în momentul de disociere totală, când mica sa garsonieră se dizolvase şi el păşea ca un rege pe ţinutul virtual. Îşi introduse numele şi adresa (considera acest fapt un secret bine tăinuit şi se simţea unic în demersul lui de a trece la pasul următor) şi selecta prin sutele de imagini. Alese o fată din oraşul lui şi apăsă cu mouse-ul pe butonul (cât de lucios şi de falic simţea acel buton) care spunea: „plasează comanda”. Aşteptă preţ de câteva minute şi pe ecran îi apăru: „În câteva momente veţi simţi Paradisul”. Ca o mână invizibilă, soneria îl smulse din reveria paradisiacă. Cu inima pe punctul de a-i ceda, deschise uşa. Teroarea care îl apucă e dincolo de orice descriere. Cel mai groaznic coşmar al său prinsese viaţă. Prostituata se târî afară din ecran şi se întrupă într-o încrengătură de fire tridimensională. Cu o eleganţă diafană ea se apropie uşor şi îi sărută buzele umflate. Parfumul ei îl îmbrăţişă şi îl mângâie fin. Atingerea buzelor, cel mai dulce drog pe care îl gustase vreodată. Închise ochii şi mii de gânduri şi amintiri i se downloadară în creierul flasc. Îşi aminti tot.....îşi aminti de soţie, de copil, de prieteni, de fetele cu care umblase mulţi ani înainte de a se căsători, de mama care plângea încontinuu, de tatăl care îl bătea cu animalitate....îşi aminti cine era.

Trânti uşa şi durerile de spate îl doborâră. Mergând în patru labe, ca un animal de pradă, reuşi să ajungă la fotoliul decolorat din care atârnau fâşii de tapiţerie. Se puse în faţa calculatorului şi, cu mâini tremurânde, intră pe tărâmul virtual creat de el. Ştia că e unica soluţie şi altceva nu putea găsi. Scoase din sertarul biroului vechiul său revolver „Ruger SR9” şi îl armă. Ştia de la mult mai avansaţii utilizatori de internet că dacă îşi va focaliza întreaga fiinţă pe ecranul monitorului în momentul în care va muri, îşi va găsi desăvârşirea in lumea virtuală. Îşi fixă privirea pe milioanele de pixeli şi, lăcrimând de atâta concentrare îşi puse arma la tâmplă. Apăsă trăgaciul......glonţul traversă craniul distrugând tot ce întâlnea în goana sa.....apoi ieşi prin cealaltă parte a capului, provocând o erupţie de sânge şi materie cenuşie, oprindu-se, cu o explozie mult prea estetică, în monitor.

Cu puţina viaţă ce îi rămase reuşi să se panicheze din nou. Paradisul dispăru, monitorul era distrus, iar tot ce putea simţi era parfumul prostituatei ce îşi făcuse culcuş la el în nări. Şi plutind în aerul parfumat ce îl inspira........atunci, în momentul morţii, se simţi mai viu ca niciodată.

Cuvântarea credinciosului "elodian"

O voi credincioşi ce aveţi certitudinea unei vieţi de apoi.....o voi sceptici şi atei ce credeţi că moartea e finalitatea absolută...o voi adepţi ai metepsihozei aşteptând cu înfrigurare să vedeţi ce surprize vă rezervă „purificarea”.....ce ştiţi voi toţi? Viaţa continuă pe pământ. Mai mult, viaţa continuă în România. Şi nu oricum....ci cu rating mare. Cu surle şi trâmbiţe, cu ilegalităţi şi neruşinări. Ah...aţi ghicit. E vorba de Elodia, cea ce dăinuieşte veşnic în sufletele românilor şi dormitorul de la OTV. Oriunde întorci capul, aşteaptă-te să o vezi pe Elodia. Şi să nu crezi că e un banal caz de “bântuire”. Nu. Nici vorbă. E o simbioză perfectă între suflet şi materialitate. E “the romanian dream”. Să îţi câştigi notorietatea în inimile oamenilor. Cei care îi duşmănesc soţul şi îi compun cântece Ei.

Probabil ca alde Jung ar avea mult de studiat de pe urma “Cazului Elodia”. Niciodată nu am asistat la o asemenea psihoză colectivă. Culmea, pornită de la o televiziune înjurată de toată lumea: OTV. (faza incipientă nu am prins-o dar probabil îşi are rădăcinile la “Ştirile de la ora 5” – acea emisiune cu rol de guru pentru românii intrigaţi de bârfă şi extaziaţi să işi spioneze vecinii). Şi nu ridica din sprâncene. Să nu-mi spui că n-ai pomenit niciodată numele Ei. Ori plasat într-un context ironic sau într-o glumă (blasfemie!), ori într-o discuţie pur informativă.

Într-un excelent post, Iulian Tănase remarca: “La trei luni de la misterioasa ei dispariţie, Elodia a devenit un veritabil brand de ţară.” Ne identificăm cu “drama” ei până la suferinţă. Azi mâine o să avem căni Elodia, geanta Elodia (de purtat la înmormântări), păpuşa Elodia (în mai multe variante: vie, moartă şi dispărută) cu opţiunea de a alege păpuşa vorbitoare cu textul: “Vă mulţumesc că aţi fost lângă mine!”, sau “Moarte lui Cioacă!”(pentru voi ăia profanii – Cioacă e fostul soţ, presupusul ucigaş – CRIMINALULE!).

Dar Elodia e moartă? Grea întrebare. Probabil doar un răspuns ambiguu e potrivit aici: Elodia e o făptură mesianică. Se înfruptă din viaţa pe care i-o dăm. Exact ca iepuraşul din reclamele Energizer, Ea îşi trage energia din populaţia elodiană (tot Iulian Tănase). Iar mai nou, e făptură cibernetică: s-a “întrupat” în site-ul www.enigmaelodiei.ro (dacă aveţi ceva de râs înseamnă că ţineţi cu Cioacă). Acolo, elodienii îşi etalează veleităţile scriitoriceşti şi fac scenarii cu privire la soarta elodiei (vai, iertare si pocăinţă: Elodiei cu majusculă de aia mare!) Şi fiţi atenţi, aveţi şansa ca proiectul vostru să fie câştigător şi să fie ecranizat.(notă: site-ul are un flux de 20.000 de vizitatori unici!) Nu pierdeţi această ocazie de a participa la desăvârşirea sufletului Elodiei, şi Ea vă va mântui. Iar voi ăia ce nu sunteţi interesaţi de soarta Elodiei….să muriţi în Iadul lui Cioacă. Elodia să mă ierte!

La final….aş vrea să mă rog la Elodia să ne scape de politicienii corupţi, să schimbe sistemul de învăţământ, să distrugă nepotismul şi şpaga….şi…..să îmi facă rost de nişte bani pentru Macbookul ăla (îl ştie Ea). Şi pentru OTV…Elodia să fie cu voi buni elodieni ce sunteţi! Vă mulţumesc.

Happy happy fish

Am dat peste un site excelent: www.happyfish.ro
Un soi de televizune "alternativă", menţinută cu un amatorism delicios. Despre altfel de lucruri în altfel de emisiuni. Recomand tare.

"Poveste despre parlamentari şi miniştri" sau "De ce să emigrăm"

Sunt agent Icsulescu...permiteţi să raportez: În data de 16 decembrie anul în curs de desfăşurare, cetăţeanul Orban Ludovic, de profesiune ministru al transporturilor, a fost implicat într-un accident de circulaţie cu al său autovehicul Audi A6, purtând ostentativ numărul de înmatriculare B 108825. În urma coliziunii un alt autovehicul îmbrăcat în brandul Matiz a fost avariat, şi o persoană a fost accidentată. Am încheiat raportul…Agent Icsulescu.

Dincolo de incoerenţa agentului Icsulescu de mai sus, accidentul în sine chiar s-a petrecut. Apărută iniţial pe un blog, ştirea a provocat o explozie în mass-media românească. M-am uitat buimăcit la „Realitatea” şi mi se părea că vizionez un adevărat action-movie, cu iz de thriller hollywoodian. Ministrul a plecat de la locul accidentului, din accident ba rezultase o victimă, ba erau doar avarieri uşoare, familia victimei (că până la urmă a fost o victimă) a fost mituită şi redusă la tăcere, poliţia a luat plăcuţele de înmatriculare ale ministrului astfel încât accidentul să nu îl implice etc. Muşamalizarea s-a făcut ca la carte. Orban şi-a luat tălpăşiţa de la locul accidentului, ducând victima cu el. Poliţia anunţată, a făcut ca totul să fie ceva minor. Şi cum ne-am obişnuit pe la noi prin ţărişoară, totul s-a petrecut la nivel mult mai înalt. Şi asta o poţi deduce uşor din declaraţiile unui agent de poliţie (care a dorit să-şi păstreze anonimatul) care le spunea celor de la „Realitatea”: „Pe lângă că ne pun să lucrăm 24 de ore, ne mai pun să şi minţim”.

Victima (o elevă minoră) a fost dusă la spital şi internată la ora 15:59, cu diagnosticul de „traumatism la unul dintre braţe”. Până aici totul bine. Dar niciunde nu s-a specificat că victima a fost implicată într-un accident rutier. Iar familia, culmea, nu vrea să depună nici o plângere. Păi băi părinţi inconştienţi, cât valorează fiica voastră? Că poate există undeva un traficant de carne vie care e gata să ofere mai mult ca „demnitarii” cu care vă iubiţi. Şi duce şi ea o viaţă normală, cu bătăi şi violuri.

Normal că toată lumea a sărit la gâtul lui Orban. Foarte bine. Ar merita puşcărie grea, îmbrăcat într-o fustiţă şi cuplat cu un „malac” ce n-a mai văzut viaţa de dincolo de zidurile celulei de 30 de ani. Dar pe lângă Orban, ar fi bine să mai fie linşaţi niscaiva doctori, poliţişti, parlamentari, părinţii fetei ş.a.m.d. Pentru că nu a făcut totul singur. Să îl mâncăm de viu, dar să nu îi ignorăm pe ceilalţi.

Declaraţiile ministrului îţi dădeau impresia că trăieşti o comedie absurd-grotescă: „Singura victimă sunt eu, deoarece sunt supus unui linşaj mediatic”. Domnule ministru...sau băi ministre....ai merita mult mai mult decât un „banal” linşaj mediatic.

Dar ăştia ne sunt aleşii. Şi dragi nostalgici după vremurile comuniste, nu-i aşa că vă plac? Păi normal că vă plac. Şi ce dor vă e de un Năstase sau de un Iliescu să vă fure. Nu că acum nu se fură la fel de mult. Dar măcar acum se face pe faţă şi sub acoperirea legii. Şi nu te mai enervezi decât când stai la o coadă sau realizezi că din salariul tău nu îţi permiţi o ieşire la munte. Dar treci pe stradă pe lângă parlamentari ce au 8000 de Ron bani pentru cazare, deşi deţin apartamente. Şi atunci ce tot dai din gură băi Tăricene, că avem prea multă forţă de muncă ce pleacă prin alte ţări!? Sau poate că sunt fraieri că ratează şansa la o viaţă palpitantă şi la o desăvârşire sufletească prin foame şi suferinţă. Să nu vă mire dacă România va avea doar două categorii de populaţie: parlamentari şi pensionari. Probabil că aţi mai avea bătaie de cap doar cu pensiile. Dar vă descurcaţi voi cumva şi le mai trageţi din banii de înmormântare. Hai sictir băi „animalilor”!

"Shoppinghauer" virtual

De câţiva ani am intrat cu surle şi trâmbiţe într-o nouă eră....era shoppingului online (pentru cunoscători „virtual”). Ca toate fiinţele ce inhalează aerul poluat şi cugetă, românii şi-au făcut şi ei magazine virtuale. Cu tot ce-ţi pofteşte inima de consumator înrăit şi branduit (că deh!, mănânci brânză feta, nu-i aşa? – oare există o vacă sau o oaie Feta?). Recunosc (dulce vinovăţie) că am şi eu păcatele mele când vine vorba de mărci şi produse. Şi ca tot consumatorul am pornit pe cărarea shoppingului online. Şi mi-a atras atentia un Ipod. De ce Ipod? Explicaţia e anevoioasă şi oarecum subiectivă şi probabil ar genera un soi de polemică printre cei care imbrăţişează „deconectarea urbană” prin intermediul căştilor din urechi.

Printr-o căutare cu ajutorul arhi-cunoscutului Google, am dat de un site care comercializa exact produsul dorit (să-i spunem acestui site „Mediadot” – acum pentru mine Media(I)d(i)ot). Am urmat paşii (totul se face „în paşi” – valsăm ca să cumpărăm) şi mi-am „plasat comanda”. A doua zi am primit un e-mail de la o persoană de pe la firmuliţă în care, foarte amabili, îşi cereau scuze, dar vor întârzia două zile cu preluarea comenzii, deoarece au un „flux mare” de clienţi. (mori de ciudă magazin virtual „Apple”!). Am aşteptat ca un copil răzgâiat, intrând zilnic pe site şi verificând „Situaţia comezilor”. Nici o schimbare. Ca să îmi mai treacă timpul, am început să „răsfoiesc” site-ul, intrând prin labirintul de produse. Când, ca o furtună ce vine din senin, realizez că produsul comandat de mine nu mai apare pe site. Ca să nu fiu înţeles greşit – nu avea specificaţia „Produsul nu este în stoc”, ci nu mai apărea deloc. Am zis că o fi o greşeală de gestionare a site-ului. Se mai întâmplă şi la firme cu „flux mare de comenzi”.

După o săptămână primesc telefonul mult aşteptat. La capătul celălalt un reprezentant Media(I)d(i)ot. Vorbind degajat, cu relaxarea cu care tai un porc (după ce l-ai „ameţit” conform normelor europene – suntem oameni, nu porci!), îmi explică faptul că ei nu mai au produsul şi habar nu are cum de a apărut pe site. Am înghiţit în sec şi l-am luat lângă mine pe domnul „revoltat” începând să cer explicaţii. E, Don Quijote, brav temerar, cât ai avea de „lucru” în România din 2007. M-am lovit de aceleaşi răspunsuri: „Nu ştiu cum s-a întâmplat!”, „Habar n-am....” etc. Le-am mulţumit sarcastic (după un sfânt doi aruncaţi în conversaţie – să mă ierte, că n-au nici o vină) şi am pornit la drumul căutării altui produs şi altui „magazin virtual”. Iar pentru cei 2-3 cititori ai mei....fugiţi („virtual”) de „fluxul mare de comenzi” de la Media(I)d(i)ot. Iar pentru fabuloşii reprezentanţi Media(I)d(i)ot: să vă crape switchul şi placa de bază din server, amăgitori "virtuali" ce sunteţi!!!

Ghidul idiotului pentru încălcarea legii

Dacă vrei să o iei pe drumul încălcării legii, cel mai simplu ar fi să te plasezi într-o anumită conjunctură, care să îţi favorizeze această acţiune. Să-i spunem acestei conjuncturi……România. Gata? Sunteţi acolo? Bun! Acum vă deschideţi o firmă de….hai să zicem….I.T. Comercializaţi produse, asiguraţi service etc. Vă adunaţi cu prietenii şi faceţi brainstorming pentru un nume…merită micuţul “copil” un nume frumos, că aţi muncit la el. Iar după nopţi nedormite vă decideţi să o numiţi Ulgra Pro (a nu se confunda cu Ultra Pro…nici gând). După ani….firma prosperă şi la un moment dat ajungeţi să deschideţi un magazin în Carrfur (a nu se confunda cu Carrefour). Ca orice firmă care se respectă, trebuie să vă faceţi o politică internă. Da, aşa cum aţi citit prin cărţi de specialitate şi aţi văzut pe la televizor. Bun. Studiaţi şi legislaţia. Sunteţi cu ochii în ea? Aşa….acolo undeva scrie o bălărie cum că ai dreptul la o politică internă a firmei atâta timp cât nu contravine legislaţiei în vigoare…O vedeţi? Săriţi peste şi ignoraţi-o.

Suntem la magazinul dumneavoastră. Frumos aranjament, minunate produse. Vine un domn. Are nevoie de nişte memorie DDR2. Dar cumpără DDR simplu. Imbecilul! Cum de nu ştie diferenţa? Orice prost o ştie. Mai puţin vânzătorul care (legal!) ar trebui să fie în măsură să îl consilieze. Nu ştie, nu? Excelent. Aşa şi trebuie. Aţi ajuns la următorul nivel de iniţiere. Domnul pleacă acasă, iar, nu în mai puţin de 48 de ore, ci în 2-3 ore vine cu produsul înapoi pentru a fi înlocuit cu cel de care are, de fapt, nevoie. Aici vă situaţi în punctul culminant. Cum v-aţi alcătuit politica internă a firmei? Să înlocuiţi sau nu produsul adus înapoi? Să nu fie înlocuit? Felicitări. Aţi mai încălcat un punct al legii.

Să zicem că, după o vreme, un client x se revoltă (total în opoziţie cu acest ghid) pentru că nu aţi respectat legea. Ce faceţi? Îl mituiţi? Răspuns corect. X pleacă acasă şi voi vă vedeţi de treabă….Astfel aţi ajuns la sfârşitul primului capitol. Aţi luat examenul cu punctaj aproape maxim. Se mai poate lucra pe ici, pe colo….dar cu timpul veţi reuşi. Aaaa….aţi mai făcut un adaos? Păi să vedem ce….aţi promovat un simplu lucrător în funcţie de manager. A copiat la examene dar aţi închis un ochi. Bun până aici. Cum? Acum, ca şef, are birou. Şi în birou îi e foarte cald. Căldura îl moleşeşte, şi îl apucă lenea. Bun. Aşa şi trebuie. Lenos din fire, nu mai trimite pe nimeni să repare aerul condiţionat ci îl opreşte cu totul. Atmosfera la el e ca o briză în căldura verii. Angajaţii ce fac? Aaaaa….Stau cu toate hainele pe ei şi dârdâie…Se plâng? Aha…se mai plâng? Pă şi şeful ce le spune? Bun răspuns. :-)) Că şi el a stat în condiţiile alea când lucra în galeria comercială. Foarte bine. Păi cum să înveţe umilinţa altcumva!

Felicitări….v-aţi apropiat mai mult de punctajul maxim. Să vedem cum vă veţi descurca la capitolul 2, unde ne vom apropia tot mai mult de statutul de infractor…. Ne vedem data viitoare.

Notă: Întâmplările de mai sus sunt pur fabulatorii (sau poate că nu) iar orice asemănare cu realitatea este pur voită (deşi accidentală)….iar ficţiunea e un factor important în desfăşurarea acţiunii, deoarece a fost cu totul ignorată.

"Despre diletanţi şi alţi demoni"

Conform unui sondaj referitor la cât se citeşte pe la noi prin ţărişoară, a reieşit un procentaj grobian de români care nu citesc/nu au citit nici măcar o carte. În mod paradoxal, de cealaltă parte, o pletora de fotomodele şi domnişorici care pozează pentru a-şi etala formele voluptoase îşi strigă prin reviste şi la tv pasiunea lecturii. Şi nu, nu mă refer la omniprezentul Coelho, ci la titluri pompoase cum ar fi „Maestrul şi margareta” al lui Bulgakov sau Herman Hesse. E admirabilă această pseudo-promovare şi mă bucur tare că apar în conjuncturi cu rating mare asemenea titluri si nume. Se ridică însă întrebarea: ce alegem din cele două? Care ne plac mai mult? Cei care nu citesc deloc, sau cei care citesc doar pentru a-şi crea o imagine şi pentru a fi în noul „trend”, fără a pricepe mai nimic (să mă ierte domnişoricile vizate)? Sau oare chiar se citeşte, ori este doar o trâmbiţare falsă „de ochii lumii”?

Şi pentru că tot spuneam mai sus de trend, mai nou literatura (şi cultura în general) a suferit o mutaţie patologică când vine vorba de scopul practicării şi îmbrăţişării ei. Se poartă, e de bon ton, „dă bine” ş.a.m.d. Mulţi se afişează cu ea, de parcă ar fi o damă de companie, cu tot ce rezultă din acest fapt: arată a dracului de bine, iar oamenii din jur cască ochii şi aruncă priviri admirative. Nu mai este necesară o cunoaştere exhaustivă pentru a putea să te arunci într-o discuţie. Se „trăncăneşte” non-stop despre ultimele titluri ale lui Vonnegut sau ultimul film al lui Lars Von Trier. Doamne fereşte să se recunoască ca s-a râs în hohote la o comedioară „ieftină” americană. Şi astfel, corelând toate acestea, s-a născut o nouă specie, diletantul „profesionist”. Nu-i de mirare că mulţi dintre aceştia ajung să scrie pe la reviste şi, mai nou, reviste virtuale. Şi astfel perpetuarea noii specii se face (culmea) prin lectură. O lectură uşoară, care să nu-ţi strice duminica şi să nu te obosească prea tare. Avem o mulţie de diletanţi „profesionişti”, erijaţi în roluri de critici de film, cronicari de carte sau de muzică etc. (Îmi vine în minte acum o cronică demenţială, unde autoarea spunea că muzica lui P.J.Harvey este muzică de cameră). Iar cea mai bună marcă a dilentantismului „profesionist” e (după cum bine observa Radu Pavel Gheo într-un excelent articol) mirarea următoare: „Vama nu mai e ce a fost!” Şi aceasta se foloseşte indiferent de câte ştii despre Vamă şi de situaţie. Vama Veche – ultimul bastion al diletantului, unde se poate arunca cu înflăcărare în discuţii cu alţi diletanţi, strâmbând din nas când vine vorba de literatura tânără şi jubilând encomiastic când apar în discuţie un Pleşu, Liiceanu sau un Patapievici.(tripleta de aur a diletantului, în ciuda faptului că scriu al dracu de bine).

Dar, cu siguranţă, dacă nu am fi avut diletanţii „profesionişti” am fi trăit într-o distopie. Şi am fi vorbit ca intelectualii „profesionişti”, spunând în loc de Patapievici, Pata. (din nou acelaşi Radu Pavel Gheo).:-)

Thom Yorke

Also known as the voice of Radiohead.

The Tiger Lillies........... Enjoy

Info despre ei.

Chestionarul lui Proust

1. Principala mea trasatura:
Umorul şi o doză de inspiraţie

2. Calitatea pe care doresc sa o intilnesc la un barbat:
Orgoliul "cuminte".

3. Calitatea pe care o prefer la o femeie:
Feminitatea.

4. Ce pretuiesc mai mult la prietenii mei:
Că reuşesc să-mi suporte “toanele”.

5. Principalul meu defect:
Lenea şi plictisul.

6. Indeletnicirea mea preferata:
Privitul filmelor, scrisul şi fumatul.

7. Fericirea pe care mi-o visez:
Să îmi recunosc demonii.

8. Care ar fi pentru mine cea mai mare nenorocire:
Sfârşitul inspiraţiei.

9. Locul unde as vrea sa traiesc:
Într-o casă, pe malul unui lac.

10. Culoarea mea preferata:
Negrul.

11. Floarea care-mi place:
Laleaua.

12. Pasarea mea preferata:
Şoimul.

13. Prozatorii mei preferati:
Julio Cortázar, Vladimir Nabokov, Henry Miller, John Cheever, Kurt Vonnegut, Chuck Palahniuk, Jack Kerouac, William Burroughs.

14. Poetii mei preferati:
Eugène Ionesco, Iulian Tănase, Emil Brumaru

15. Eroii mei preferati din literatura:
Nu am.

16. Eroinele mele preferate din literatura:
Nu am.

17. Compozitorii mei preferati:
Miles Davis,Tom Waits, Roger Waters, Bob Dylan.

18. Pictorii mei preferati:
Victor Brauner, Paul Gaguin.

19. Eroii mei preferati din viata reala:
Nu am.

20. Ce urasc cel mai mult:
Minciuna.

21. Calitatea pe care as vrea s-o am din nastere:
Un talent muzical (pian, vioară).

22. Cum as vrea sa mor:
Împăcat cu mine, departe de lume.

23. Greselile ce-mi inspira cea mai mare indulgenta:
Nu ştiu. Greşeala generată de o acţiune care îţi provoacă plăcere.

24. Deviza mea:
Mergi înainte.

Listing

Propus şi acum concretizat să fac o listă cu filmele şi cărţile programate pentru următoarea perioadă. Ca ajutor şi ca auto-impunere:-) Iată-le:

Filme
- "Interview" al lui Buscemi
- "Mystery train" şi "Down by law" ale lui Jarmusch
- "Hot Fuzz", mult lăudat de "Republik
- "A mighty heart" ultimul titlu Winterbottom
- de revăzut: "American Splendor", "Annie Hall", "Magnolia" şi "Good bye Lenin"

Cărţi (nou achiziţionate):
- Kurt Vonnegut - "Abatorul cinci", "Barba albastră", "Leagănul pisicii", "Galapagos"
- Eugen Istodor - "Cartea vieţii mele"
- Radu Pavel Gheo - "Dex-ul şi sexul"
- T.O.Bobe - "Cum mi-am petrecut vacanţa de vară"
- Jose Saramago - "Eseu despre orbire" şi "Pluta de piatră"

Adunat

Din "Jurnalul" lui Cărtărescu: "Mi-e scârbă să fiu simplu şi mi-e lene să fiu complicat".

Genialul nevrotic

Pe 1 august revista The Time a publicat un interviu cu Woody Allen - genialul regizor-filosof-teoretician al cotidianului. Iata-l aici:

WOODY ALLEN: Dreadful and astonishing. Two titanic film directors! Everyone here was shocked. Their work lives on, which just means their films are showing in a few places and sold on DVD. But the men are no longer with us, and that is tragic.

R.C.: But Bergman was 89, Antonioni 94. They had a great run, and you have to think they got to say what they had to say.

W.A.: Yes, they were not prematurely taken from our midst. Still, to me, the fact that it happens at all is sad, just terrible, tragic.

R.C.: Your connection with Bergman is well known. Did you know Antonioni at all?

W.A.: I knew him slightly and spent some time with him. He was thin as a wire and athletic and energetic and mentally alert. And he was a wonderful ping-pong player. I played with him; he always won because he had a great reach. That was his game.

R.C.: But it’s fair to say you’re first and foremost a Bergman guy, and that you have been for 50 years. There were a lot of young people in the ’50s who saw Bergman’s films — usually it was The Seventh Seal — and were overwhelmed with an almost religious conversion. And the doctrine of this religion was that film was an art.

W.A.: I agree. For me it was Wild Strawberries. Then The Seventh Seal and The Magician. That whole group of films that came out then told us that Bergman was a magical filmmaker. There had never been anything like it, this combination of intellectual artist and film technician. His technique was sensational.

R.C.: After long admiring Bergman, you finally met him, through Liv Ullmann, who had starred in many of his films and lived with him for a few years.

W.A.: He and I had dinner in his New York hotel suite; it was a great treat for me. I was nervous, I really didn’t want to go. But he was not at all what you might expect: the formidable, dark, brooding genius. He was a regular guy. He commiserated with me about low box-office grosses and women and having to put up with studios.

Later, he’d speak to me by phone from his oddball little island [Faro, where Bergman lived his last 40 years]. He confided about his irrational dreams: for instance, that he would show up on the set and not know where to put the camera and be completely panic-stricken. He’d have to wake up and tell himself that he is an experienced, respected director and he certainly does know where to put the camera. But that anxiety was with him long after he had created 15, 20 masterpieces.

R.C.: You knew he was Ingmar Bergman, but maybe he didn’t. He didn’t get to view his reputation from the outside.

W.A.: Exactly. The world saw him as a genius, and he was worrying about the weekend grosses. Yet he was plain and colloquial in speech, not full of profound pronunciamentos about life. Sven Nykvist [his cinematographer] told me that when they were doing all those scenes about death and dying, they’d be cracking jokes and gossiping about the actors’ sex lives.

R.C.: You worked with Nykvist on four films. And you seem to share Bergman’s work ethic.

W.A.: I copied some of that from him. I liked his attitude that a film is not an event you make a big deal out of. He felt filmmaking was just a group of people working. At times he made two and three films in a year. He worked very fast; he’d shoot seven or eight pages of script at a time. They didn’t have the money to do anything else.

R.C.: One reason that boys of a certain age were enthralled by Bergman’s films was that he had some of the world’s most beautiful and powerful actresses in his repertory company: Eva Dahlbeck, Harriet and Bibi Andersson, Ingrid Thulin, Gunnel Lindblom, Liv Ullmann, Lena Olin. These were major mesmerizers, and they all worked for him.

W.A.: He was obsessed with faces and had a wonderful way with women. He had an affinity for women that Tennessee Williams did. Some kind of closeness he felt. Their problems obsessed him.

R.C.: One difference there is that Tennessee Williams didn’t sleep with his leading ladies. Bergman was a famously imperious charmer, and had long liaisons with Harriet Andersson, then Bibi Andersson, then Liv Ullmann. There was a rumor that all seven actresses in his film All These Women were former Bergman mistresses.

W.A.: That would not surprise me because, as I heard it from Sven, that’s the way it was there. There was an enormous amount of socializing, and sexual and romantic escapades. It was a lighter situation than you would think. There’s so much feeling on the screen that you think he had to have a serious life. But he was a ladies’ man. He loved relationships with women.

R.C.: Many film critics assign Bergman to a lower rank because, they say, he makes filmed plays. I don’t see this as a limitation, but wouldn’t you agree that he was essentially a film writer who directed his own work?

W.A.: That could be said of me too. But you must also take a Bergman film like Cries and Whispers where there’s almost no dialogue at all. This could only be done on film. He invented a film vocabulary that suited what he wanted to say, that had never really been done before. He’d put the camera on one person’s face close and leave it there, and just leave it there and leave it there. It was the opposite of what you learned to do in film school, but it was enormously effective and entertaining.

R.C.: OK. So you think he’s great, and I think he’s great. But to many young people — I mean bright, film-savvy kids — he’s Ingmar Who? What relevance do his films have today?

W.A.: I think his films have eternal relevance, because they deal with the difficulty of personal relationships and lack of communication between people and religious aspirations and mortality, existential themes that will be relevant a thousand years from now. When many of the things that are successful and trendy today will have been long relegated to musty-looking antiques, his stuff will still be great.

R.C.: But not many artists worry about God’s silence these days. In the media the current battle is between militant believers and devout atheists. You get very few tortured agnostics.

W.A.: You’re right. That was his obsession. He was brought up religiously [his father was a Lutheran minister] and it wasn’t simply a question of atheism or not. He longed for the possibility of religious phenomenon. That longing tortured him his whole life. But in the end he was a great entertainer. The Seventh Seal, all those films, they grip you. It’s not like doing homework.

R.C.: If someone who hadn’t seen any of his films asked you to recommend just five, what would be your Bergman starter set?

W.A.: The Seventh Seal, Wild Strawberries, The Magician, Cries and Whispers and Persona.

R.C.: Many directors would be happy to have made just those five films.

W.A.: Or one of them.

Muzeu şi nesimţiri.....

Probabil una dintre cele mai importante expoziţii ale Muzeului de Artă din Timişoara a fost „Dominarea iraţionalului”, de Salvador Dali. Expoziţie cu pretenţii, muzeu cu pretenţii (de a deveni Muzeul Naţional). 125 de litografii originale şi patru fotocolaje, postate pe simezele muzeului şi-au aşteptat vizitatorii. Lucrările sunt absolut geniale, organizarea grobiană.

Încă de la intrare te loveşti de aceleaşi funcţionare acre, uitate de vreme şi de conducere în acelaşi post, probabil tocmai datorită faptului că s-au obişnuit prea mult cu starea lor de acreală şi cu salariul mizer ca să mai ridice vreo pretenţie. Ca student (tânăr) iubitor de artă ai aştepta să fii încurajat şi întâmpinat cu bună-voinţă. Eh, probabil că în alte părţi se întâmplă chestiunile astea. La noi nu. Dacă la celelalte expoziţii există o reducere pentru studenţi, pentru Salvador Dali, reducere au doar pensionarii (sic!). Probabil de aici şi media de vârstă de la noi din ţărişoara. Pentru că, absolut normal, tinerii îşi fac bagajele şi pleacă spre alte meleaguri. Trăiască bătrânetul – viitorul trecut al ţării. Dincolo de aspectele de acest gen, te loveşti de ziduri pătate de igrasie, crăpate (n.b. Muzeul e renovat de curând – renovare ce a durat mulţi ani).......

Probabil că directorul muzeului Marcel Tolcea e prea ocupat cu afaceri de alt gen sau cu aerele de boemie ca să realizeze că organizarea unei expoziţii trebuie făcută cu pasiune şi sârguinţă. Trebuie lucrat puţin, trebuie să vezi şi partea culturală a evenimentului, nu doar partea materială şi să ieşi cu ea în faţă: „Daca, oriunde in Europa, pretul de intrare la o astfel de expozitie este de 90 de euro, biletul la Muzeul de Arta din Timisoara este de trei euro”, spune directorul. Mentalităţi socialiste, tipice chestiunilor ce ţin de statul român. Dacă până şi partea culturală iese ca dracu……unde mai e de căutat soluţia? Să scoatem puţin capul din cutiuţă şi să realizăm că revoluţia a fost acum 17 ani. Să-i punem pe vinovaţi în faţa adevărului, să-i recunoaştem, să luăm măsurile şi să evoluăm. Dar s-o facem odată. Pentru că se întâmplă prea multe rahaturi (culmea - vizibile) şi noi stăm cu mâinile în buzunare şi cu o privire tâmpă de nepăsare. Să ne modelăm singuri istoria şi să nu-i mai lăsăm pe alţii s-o facă.

Iad şi comunism - Fenomenul Piteşti

Farâme şi subiectivitate, dezinformare şi relativitate – acestea ar fi câteva din caracteristicile ce stau la baza construcţiei istoriei moderne ale României. Am uitat sau nici măcar nu ne-am informat. Ceea ce frizează imbecilizarea. Dincolo de acestea, salut concretizarea unei munci excelente axată pe o direcţie (în sfârşit) REALĂ, apărută în multe volume care se găsesc în toate librăriile: seria „Memorialul durerii”, cărţile Ruxandrei Cesereanu, volumele lui Vladimir Tismăneanu, campania de „demascare” a foştilor securişti şi/sau turnători iniţiată de „Academia Caţavencu” – ar fi bine să fie învăţată pe derost – etc.....

Probabil cea mai puternică mărturie a comunismului şi a laturii sale satanico-inumane se regăseşte în genialul volum „Fenomenul Piteşti” al lui Virgil Ierunca, o carte-document înfiorătoare. Dacă încercăm o construcţie teoretică etapizată, sistemul era în felul următor: turnătoria, arestarea, puşcăria, tortura, moartea sau nebunia – sau ieşirea cu bine (sic!) şi continuarea luptei anti-comuniste.

Însă ceea ce s-a petrecut în închisoarea Piteşti, între 1949 – 1952, a atins apogeul dezumanizării şi al grotescului. Torturi interminabile, scufundări până la leşin în excremente, bătăi până la inconştienţă....etc...toate acestea puse sub titlul grobian - „proces de reeducare”. Deţinuţii erau puşi să tortureze alţi deţinuţi, era interzisă orice formă de comunicare, totul era un cerc diavolesc cu iz de moarte (deşi deţinuţii erau ţinuţi sub strictă supraveghere sa nu se sinucidă ca să poată fi torturaţi). De ce? Pentru că erau studenţi care nu s-au „aliat” regimului sau au „uneltit” împotriva lui. Şi nici nu poţi arunca vina pe torturaţii care au devenit la rândul lor călăi. Şi o să argumentez printr-un pasaj înfricoşător din volumul lui Virgil Ierunca: una din torturi era următoarea –torturaţii erau obligaţi să mănânce fecale şi, după ce vomau, li se înfunda voma în gât. „Unul dintre aceşti "botezaţi" căruia i se aplicase sistematic tortura ajunsese la un automatism care l-a ţinut vreo două luni de zile: mergea în fiecare dimineaţă şi-şi băga singur capul în hârdău, spre hazul reeducatorilor.” Şi acestea sunt doar fragmente extrem de mici din abominabilul proces.

Două nume apasă greu: generalul Nikolski, comandantul suprem al Securităţii Româneşti timp de şaisprezece ani – cel care a venit cu diavolasca idee a procesului de reeducare – şi Eugen Ţurcanu – cel care a aplicat-o. Întrebarea care pluteşte ca un fum negru şi încărcat de oameni ucişi sau schinguiţi e următoarea: câţi dintre actualii „demnitari”, oameni din conducere, vecini, cunoscuţi sau români pur şi simplu au luat parte la asemenea evenimente? Câţi au „turnat” generând astfel de chinuri?

Recomand cartea lui Virgil Ierunca pentru a primi o palmă, pentru a „vedea” (poate pentru prima dată) limpede, pentru a-ţi ridica întrebări, pentru a plânge......Recomand o lumânare aprinsă şi un o clipă de tăcere apăsătoare pentru cei ce au avut CURAJ. Şi de asemenea: e mai mult decât esenţial să ne cunoaştem istoria recentă....e necesar un proces exhaustiv al comunismului (deşi Băsescu a condamnat oficial comunismul sub huiduielile grotescului cu aspect porcin „turnător” Vadim Tudor – iar faptul că a fost turnător a pus în mişcare roata unsă a sistemului comunist– de ce nu ridică acest fapt întrebări oare?)....e necesar.......să nu uităm.....sau să învăţăm....

Citez, deci exist!(partea a II-a)

Un post mişto de pe blogul lui Răzvan Exarhu:

"m-am reîntâlnit cu colegii de liceu şi am auzit o expresie pe care o admir mult: dar arăţi bine….

în rest, la concert la stones l-am văzut pe tatăl meu (70 de ani) plângând de bucurie şi asta se traduce simplu:

dar arăţi fericit."

:-))

Venus

„Venus” avea toate şansele să devină ceea ce a fost „About Schmidt” pentru Jack Nicholson – un film cu şi despre talentul actoricesc al lui Peter O’Toole. Şi poate pe de o parte aşa şi este. Deşi Roger Michell reuşeşte ceea ce Alexander Payne a ratat – să treacă totul printr-un sistem de cernere diegetic, lăsându-ţi ţie ultimul cuvânt şi ultima concluzie.

Story-line-ul: Maurice (Peter O’Toole) – actor care trăieşte acum din roluri „second hand” şi din favoruri, îşi împarte ultimii ani de viaţă cu bunul său prieten Ian (Leslie Phillips) – valsând printre doze de umor, pastile, alcool şi muzică clasică. E o agonie diafană, un sfârşit de drum, un caleidoscop uman. La fel ca zeiţa frumuseţii – Venus(Jodie Whittaker) apare în film pentru a tulbura şi a copleşi.

Filmul distorsionează cu entuziasm componentele unei relaţii de dragoste, îngroaşă şi reduce, revoluţionează şi răsuceşte, devenind un Velásquez (La Venus del espejo) amoros, în care perspectivele celor câteva personaje principale se chinuie să se îmbuce perfect, nu reuşesc şi se dărâmă, împrastiindu-se zglobiu intr-o grămadă absurdă din care nu se mai poate ghici decât o imensă dragoste de viaţă. (“Ce minunate erau zilele când mă duceam la Paris să beau o bere şi mă trezeam în Corsica, când plecam de acasă după un pachet de ţigări şi mă mai întorceam după o lună!").

Filmul este o ciocnire cinemascopică, accentuată de planuri-detaliu ce îţi taie respiraţia. Felul în care camera fixează alternativ chipul răvăşit (dar cu o privire la fel de seducătoare ca în tinereţile sale) al lui Maurice….alunecând apoi la polul opus pe carnaţia catifelată a micuţei zeiţe - e absolut halucinant. Iar testamentul final al filmului - Ce ne face să ne simţim vii? Dorinţa, răspunde filmul lui Michell. Setea de frumuseţe. Foamea de forme. – Iar Maurice exclamă : “Mi-a plăcut plăcerea”. Recomand şi foarte recomand.

tom waits- Chocolate Jesus

Tom Waits - minunat, genial si....multe altele...:-)

Hai la PLAI!

Pentru detalii www.plai.ro

Bufoniada

Dupa atacul de la 11 septembrie asupra World Trade Center-ului din New York, un martor ocular difuzat de CNN spunea: “You can’t simulate what you’re feeling”. Evidenta acestei remarci nu mai trebuie discutata. Insa problematica care ar trebui ridicata este: cat din ceea ce vedem e simulare si cat nu? Voyeur-ismul exacerbat practicat de televiziuni te pune in imposibilitatea de a mai face distinctia intre sinceritate si transformare sentimentala, ceea ce duce la o aberatie umana. Lumea s-a transformat intr-o inlantuire de piese de teatru-gigant in care fiecare isi joaca rolul, cu scopul imediat de a-si gasi drumul spre o alta scena mai bine construita. Dimineata ne punem masca, ne imbracam hainele luate din recuzita si pasim pe scena lumii noastre, sperand ca personajul nostru va lasa un gust dulceag auditoriului. Traim un soi de vedetism metafizic, ne lasam condusi de sfaturi date de “specialisti” – “x pasi spre o viata fericita” – si empatizam pana la identificare cu “modele” vazute la televizor. Pericolul imediat? O sa ajungem sa fim identici. O lume plina de oameni peste care s-a asternut linistea. O liniste infricosatoare bruiata doar de zgomote artificiale. De ce? Pentru ca nu mai avem ce sa ne povestim. Pentru ca avem aceleasi idei, aceleasi conceptii, aceleasi ganduri si pasiuni. Pentru ca autosuficienta ne e data de televizor si pentru ca doar in fata lui ne regasim. Pentru ca in tot ceea ce facem suntem “ghidati” de ceva exterior. Ne aruncam intr-o iluzie mintindu-ne ca e ceea ce ne-am dorit, simtindu-ne mizerabil in interior. Alex Leo Serban spunea: ”Simplify, simplify. Fii minimalist, fara a renunta sa fii hedonist. In asta consta, in fond, secretul: a-ti trai viata in functie de propriile standarde, facand ceea ce-ti place si, pe cale de consecinta, placandu-ti ceea ce faci.” Ar trebui sa ne dezbracam de piele si de organe si sa ne punem in fata oglinzii sa ne privim “interiorul”. Sa-l luam la intrebari si sa invatam de la el. Iar apoi sa actionam in functie de raspunsurile primite.

Flecuşeţe

Trăim într-o mare trăncăneală. Sună apocaliptic sau, să nu duc exagerarea dincolo de limite....sună dezarmant. Ne amăgim în conversaţii de doi lei care încep inevitabil cu "ce mai faci?" şi se termină invariabil cu o urare de "Să ai o zi/seară frumoasă" şi cu pseudo-promisiunea "Ne auzim"....Ce este între acestea - dorinţe de bine, întrebări, idei aruncate, chestiuni "de spirit şi/sau suflet" întrepătrunse cu vorbe aparent banale, încercări de autocunoaştere prin intermediul celuilalt....conversaţionalism diafan prin care se întrevede o încercare de a-ţi da un sens sau de a-ţi face partenerul într-ale conversaţiei să "te vadă"......conversăm pentru a nu tăcea....despre nimic, despre tot....tăcerea ni se pare "usturătoare" şi incomodă.....a tăcea şi a "degusta" un moment (care trece prea repede) este distopic şi inuman......Andrei Pleşu, într-un excelent articol din anul 2004 apărut în "Jurnalul Naţional" remarca: "Extrageţi din morişca zilnică toată această pălăvrăgeală şi ţara se va cufunda în linişte. Iar de la o vreme vom putea începe să gândim articulat.......". Poate că avem nevoie de un timp petrecut cu noi înşine. Să ne găsim, nu să ne dăm un sens. Utopic şi infantil, dar esenţial. Şi până la urmă dintr-o conversaţie ne ridicăm şi ne formăm o autosuficienţă prin persoana imediat apropiată. Un personaj dintr-un film ("Reality Bites") spunea profetic: "All we need is a cup of coffe and a good conversation." Şi totuşi aşa este!

Bruce Springsteen - The River (LIVE in NY)

Jam session

Să ai un vis! Acela să fie următorul: ai în faţă o masă de montaj şi ai un control total asupra vieţii. Şi încet încet deblochezi butonul de Fast Forward care pune lumea de azi în mişcare (până la urmă totul este viteză, mişcare continuă - fast.....) Şi începi să te joci cu efectele. În special cu cel de slow-motion. Şi transformi (retrospectiv) o clipă în ceva mai îndelungat. Şi începi să savurezi. Iei o senzaţie, o pui pe "canal" şi.....simţi mirosuri care te fac să întorci capul pentru că îţi amintesc de un zâmbet şi de un sărut, simţi gustul buzelor puţin înmuiate în alcool, simţi fiorul pe care îl trăiai în momentul în care ochii tăi au descoperit o altă privire imperfectă......te delectezi cu felul în care simţi o parte a nopţii, învăluit de extaz, înconjurat de ţigări şi cărţi, ascultând muzică, respirând în tandem alături de un alt trup şi făcând glume proaste.....te laşi aruncat (mai foloseşti şi efectul de "loop") în plăcerea cauzată de persoana care îţi deschide toate simţurile.....apoi începi să "tai" şi îţi construieşti filmul vieţii - momente, clipe, senzaţii primordiale, imperfecţiuni adorabile, discuţii pline de tâlc, euforii copilăreşti, momente "blurate", oameni frumoşi.......iar apoi.......totul e repetabil însă ireversibil nuanţat.
Căldură mare!

Gerontofobie

Ieri, o prietenă a fost muşcată de un câine comunitar. Dincolo de zăpăceala/incompetenţa specifică autorităţilor locale care, cu nesimţire, se laudă că fac şi că dreg, mai există acel factor uman concretizat de bătrânetul de pe la blocuri care, din lipsă de altceva sau pentru a-şi mai da un pic de culoare vieţii, se transformă în susţinători vehemenţi ai câinilor comunitari. Dacă există "îndrăzneala" ca autorităţile locale să trimită hingherii într-o anumită zonă pentru o "curăţire" de rigoare, se iscă un conflict de proporţii în care se folosesc următoarele arme: arătatul obrazului, apelul la milă, injuria, urletul, umbrela în cap, aruncatul pietrei etc. Ocrotirea câinilor comunitari se justifică: "Ce rău fac ei? Pe noi nu ne muşcă?" Păi ce să mai muşte? Sunt şi ei pretenţioşi probabil. Există, de asemenea, un partizanat incredibil în rândul bătrânetului. Deşi, aflaţi în confortul vieţii şi apartamentelor proprii, vecinii se bârfesc cu o ură incredibilă, în momentul când trebuie dusă o luptă (ilogică şi imorală) nu mai există limitări. Nu contează că nu se plac, important e că EI sunt înţelepţii blocului (înţelepciune dobândită o dată cu înaintarea în vârstă) şi doar EI sunt în măsură să judece treburile lumeşti şi să dea verdictul. Dacă ai ghinionul să fii de partea cealaltă a baricadei, eşti blestemat. Toată viaţa lor (că tu ai un pic mai mult de trăit) se vor uita urât la tine, te vor vorbi numai de rău (doar nu credeai că de bine!), ţi se vor pune în cârcă toate relele din lume, vei fi factorul ontologic care generează toate nenorocirile vieţii....Există o maximă - "Cine n-are bătrâni, să-şi cumpere!". Eu zic că ar trebui să fim un pic mai selectivi.


Mai vreau să menţionez un episod cu bătrânetul, plasat acum în haosul sufocant al mijloacelor de transport în comun. Dincolo de faptul că, dacă "îndrazneşti" sa fii tânăr şi să stai jos în faţa unui bătrân, vei simţi o privire arzătoare care îţi sfredeleşte întreaga făptură, am observat zilele trecute un episod pe cât de amuzant, pe atât de grotesc-imbecil. O bătrânică stătea pe scaun în tramvai înnebunită de căldură. Urcă un cuplu ce părea mai în vârstă decât batrânica ce şi-a câştigat pe bună dreptate locul, şi se postează în faţa ei. Ura din privirile bătrânilor ce stăteau în picioare a trecut peste orice limite ale bunului simţ. Practic au înghiţit-o din priviri pe biata doamnă. Păreau că spun: "Auziţi doamnă? Noi avem 75 de ani, dumneavoastră aveţi doar 72! E o diferenţă totuşi!" Nu vreau să fiu anarhic, dar ar trebui instituit statul în casă cu uşile baricadate pentru bătrânetul nostalgic după vremurile ceauşiste care trăieşte sub impresia că doar lor li se cuvine totul.Să ne gândim de două ori înainte să facem alegerea între două opţiuni morale. Sau.........e doar o opinie.

Citez, deci exist!!

Navigând din blog în blog, am dat peste unul foarte interesant. Un post genial pe care vreau să-l citez, deoarece mi s-a părut minunat:

"Lasand la o parte ridicoul toalelor greoaie, coroanelor si diademelor, al castei cu sange albastru si boli genetice transmise din generatie in generatie, mie nu imi place monarhia dintr-un motiv foarte simplu: nu pot sa concep ca cineva sa se nasca direct sef. Macar asa, teoretic."

:-)))

Star Wars on accordion

Soundtrackul de la "Star Wars" cantat la acordeon.....genial:-)

ZZ Top: la Grange live

"Barbosii" preferati :-))

Under Byen

Trupă daneză veche de vreo 11 ani. „Cea mai bună trupă din Danemarca, probabil cea mai bună din lume" – cel puţin aşa a fost descrisă de David Fricke, unul dintre condeiele de bază de la publicaţia Rolling Stone, care a descoperit-o în 2002 la un festival de muzică din Danemarca. Cei opt membri ai trupei erau deja la al doilea album, iar unul dintre concertele din 2003 care a dublat lansarea albumului a aterizat live la BBC, în legendarul show al lui John Peel. Al treilea album, scos în 2006 sub titlul criptic de Af Samme Stof Som Stof (Same Fabric as Fabric), e primul album Under Byen lansat oficial în America, iar cea mai bună recomandare vine tot de la Fricke: „Dacă înregistrările timpurii sunau a Portishead asediată de Sugarcubes, noul album pare că-şi imaginează ce s-ar fi întîmplat dacă Sigur Ros şi-ar fi pus în minte să cînte în stil Black Sabbath. Chiar dacă versurile sînt în daneză, magia lunii pline n-are nevoie de nici o traducere." Altfel spus, există poezie întunecată, accentuată de bizareria orchestrală în care vioara, violoncelul, clopotele şi sunete ca de fierăstrău se topesc în percuţii metalice brutale şi pian tandru; există extravaganţă cinematică, căderi de tensiune şi electroşocuri regenerante; şi, mai presus de toate, există vocea şoptită – ca de copil care a pus gînd rău lumii – a Henriettei Sennenvaldt. Explozie şi implozie, vis şi coşmar, crescendo şi downtempo, minimalism electro şi grandoare simfonică la un loc – dovadă şi această piesă sinuoasă şi epică de peste 7 minute (Den Her Sang Hander Om At Få Det Bedste Ud Af Det), probabil cea mai bună de pe un album unitar aproape fără cusur.

Text - revista RE:Publik

Cinemascop

Deschizi winamp-ul şi cauţi o piesă care să rezoneze cu starea ta de spirit. Sau poate cauţi o piesă care să te scoată din "haosul" sentimentalo-cognitiv pe care îl încerci. Rememorezi suita de clipe care îţi compun viaţa şi trăieşti prin deliciul detaliilor. Încerci să spui ceva inteligent pentru că ţi se pare că doar aşa laşi o impresie bună. Aprinzi o ţigară şi încerci să nu dai fumul pe ceilalţi. Priveşti în gol şi te pierzi de tot. Ridici privirea şi vezi un om frumos. Călătoreşti imaginar prin rânduri paralele de litere imperfecte. Savurezi o conversaţie şi ai vrea să nu se mai termine, chiar dacă de abia îţi mai ţii ochii deschişi. Te prinde furtuna în oraş şi priveşti amuzat cum toţi din jurul tău se sperie. Îţi bei cafeaua dimineaţa şi te bucuri că eşti "formatat" de gânduri. Îţi faci loc prin perdeaua de fum să-l vezi pe cel din capătul mesei. Arunci o idee şi speri să atingă. Cauţi în priviri percepţia celuilalt. Îţi potriveşti hainele cu o anumită conjuctură. Te bucuri că ai smuls un zâmbet, dar nu ţi se pare că ai fost amuzant. Adori tăcerea pentru că nu mai trebuie să spui nimic, deşi simţi că îţi face rău. Îţi redecorezi apartamentul crezând că aşa dai un sens existenţei. Cauţi neîncetat "sufletul pereche" şi te loveşti de catalogări psihologice. Găseşti răspunsuri într-un film, dar te îndepărtezi de viaţă. O mângâi pe păr şi simţi că ţii în palmă tainele universului..........

Acum, mai mult ca oricând, îmi vine în minte replica de început din High Fidelity: "Did I listen to pop music cause I was miserable or was I miserable because I listen to pop music".

Counting Crows - Round Here

"Isme"

În excelenta sa carte, "Năravuri româneşti-Texte de atitudine", Ruxandra Cesereanu făcea o pseudo-antologie descriptivă a omului nou ce a renăscut din comunism - altfel spus, a românului în post-comunism. Astfel, categorisirea era următoarea: Licheaua, lingăul, impostorul, furunculul, animalul şi vaca blondă. Deşi ar putea părea puţin groteşti definiţiile, este necesar să citeşti cartea ca să vezi că de fapt are dreptate. Dar nu voiam să ma transform în avocatul scrierilor Ruxandrei Cesereanu.

Ar fi necesară o enumerare a "echipamentelor tehnice" a românului din post-comunism, sau, mai bine zis, a acelor accesorii specifice şi a "acţiunilor" preferate ale românului din post-comunism. Iacătă-le:
tricoul "De puta madre" (neapărat poleit cu imitaţii de aur şi neapărat negru), treningul purtat ca accesoriu de lux, adidaşii nike cu "arcuri", un accesoriu din brandul "D&G" sau "Armani", plimbarea (repet - PLIMBAREA) prin Mall, maneaua, freza "mohawk" (parcă aşa se scrie), fiţa, sclifosenia, englezismele, mersul la cumpărături în Italia sau în Spania, BMW-ul, burta (şi la antipod - mersul la "tras de fiare" ca bezmeticul/ca), parfumurile furate, spiritul de mahala, behăitul, chiţăitul şi mieunatul, efeminarea, băutul de cafea (ca idee - nu ca plăcere - mulţi din cei care o beau o detestă - dar e de bonton şi "se poartă":-) ), hi5-ul (sunt vinovat:-)), unghiile false, solarul, piercingul (nu în toate cazurile), ochelarii de vedere (!sic), "mersul la facultate", empatia cu reality-show-ul şi......o să mai revin.

Invidioase păsărele

Anul acesta am jubilat alături de Cristian Mungiu şi alături de cinematografia românească. Cannes-ul a acordat filmului românesc două din cele mai distinse premii: "Palme D'or" pentru "4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile" al lui Mungiu şi "Un Certain Regard" pentru "California Dreaming" al regretatului Cristian Nemescu.

Presa din toată lumea s-a întrecut în articole elogioase la adresa românilor, iar criticii ne-au îmbrăţişat ocrotitor.

Reacţia în ţară? După bucurii, la câteva zile, în presă, apare următoarea chestiune: "Cristian Mungiu acuzat de plagiat". Păi de ce să ne bucurăm la nesfârşit? De ce dracu să ne bucurăm de bucuria celuilalt? Hai să-l acuzăm, hai să ne facem mai mult de căcat, hai să semănăm dubii acolo unde nu era nici un motiv să fie. Mici invidioşi ce sunteţi voi. N-am decât să vă urez ceea ce caţavencii au observat foarte bine că se potriveşte ca urare în multe cazuri pe la noi : MURIŢI! Nu va fi nici o pierdere considerabilă. Şi se mai aeriseşte.

Felicitări şi caldă admiraţie pentru Cristian Mungiu şi un gând de bine post-mortem pentru Cristian Nemescu. We kicked ass! Şi le-am luat faţa lui Tarantino sau Gus Van Sant (doi dintre preferaţii mei printre altele). Mă înclin.

Câteva detalii "tehnice": http://www.festival-cannes.fr/index.php/en/archives/film/4427638

Căldură şi reverie - Little miss sunshine

Un nou "independent", o nouă porţie de cinematografie de calitate. "Little miss sunshine" e un film frumos, şi, dincolo de impresia care ţi-o lasă pe parcurs, un film ce insufla optimism existenţial.

Avem o familie atipică (atipic este şi filmul - un alt contra-hollywoodian prin excelenţă) formată din nişte oameni care "îmbrăţişează" eşecul: avem tatăl (Gregg Kinear) - un ratat profesional care trăieşte cu iluzia reuşitei, punându-şi speranţele în 9 paşi de succes; avem mama (Toni Collette) - o casnică ultra-folosită şi uzitată; bunicul (Alan Arkin) - un narcoman care trăieşte cu regrete erotice; unchiul (Steve Carell) - un "intelectual" homosexual cu tendinţe sinucigaşe; băiatul (Paul Dano) - un avid cititor de Nietzche ce a făcut un pact să nu mai vorbească; şi în sfârşit o avem pe Olive (Abigail Breslin) - o fată dulce, grăsuţă, care visează să devină miss.

Iar când Olive este admisă în finala concursului Little Miss Sunshine, după ce finalista precedentă s-a retras, toţi se îmbarcă într-o dubiţă VW (hippie) pentru a-i acorda fetiţei şansa de a participa la concurs.

Avem de-a face cu un road-trip de regăsire interioară, în care protagoniştii noştri îşi "leagă" vieţile şi se cunosc cu adevărat. Ajunşi la concurs, găsesc fetiţe îmbrăcate ca nişte păpuşele, "aruncate" într-un show ultra-comercial, copiat după formatele emisiunilor televizate. Astfel, imaginea succesului devine mult mai grotească decât eşecul însuşi.

Dozat cu umor fin, filmul reuşeşte să nu-ţi insulte inteligenţa şi să te poarte într-o poveste frumoasă, cu iz european, în ciuda faptului că avem de-a face cu o familie americană. Regizat de nişte debudanţi, Jonathan Dayton şi Valerie Faris, filmul nu are minusuri (poate la montaj pare pe alocuri puţin forţat) şi când se termină mai vrei sa-l vezi o dată. Iar eşecul în jurul căruia se învârte filmul, păleşte în umbra unui mesaj mult mai puternic - să nu te "ratezi" pe tine. Recomand cu căldură.

P.S. - mersi Sveti :-)

Branduiţi "ostenii mei"

Ce bine e să fii muncitor în România. Te plimbi cu camioane de firmă, poţi dormi mult mai bine pe şantier in sandale cu climă, tricouri semnate Michael Jordan, sau poţi bea bere prin "tranşee" purtând o banderolă identică cu cea purtată de Roger Federrer. Aştept cu nerăbdare tractoarele sport Adidas sau trabantul de lux Dolce & Gabanna. Ce mai, că doar nu ne-om mai încălţa cu "Sprandi". Hai sictir!

Din nou la "butoane"

Probleme tehnice si de psihic....si fostul blog mi s-a sters (sau l-am sters) - asa ca revin cu noi postari si litere, aruncand prin franturi de biti si de "1010001" (sper sa nu fi spus vreo prostie) cuvinte si idei.....sper sa tina mai mult si sa fie mai "apasat" :-)) Voie buna.