Venus

„Venus” avea toate şansele să devină ceea ce a fost „About Schmidt” pentru Jack Nicholson – un film cu şi despre talentul actoricesc al lui Peter O’Toole. Şi poate pe de o parte aşa şi este. Deşi Roger Michell reuşeşte ceea ce Alexander Payne a ratat – să treacă totul printr-un sistem de cernere diegetic, lăsându-ţi ţie ultimul cuvânt şi ultima concluzie.

Story-line-ul: Maurice (Peter O’Toole) – actor care trăieşte acum din roluri „second hand” şi din favoruri, îşi împarte ultimii ani de viaţă cu bunul său prieten Ian (Leslie Phillips) – valsând printre doze de umor, pastile, alcool şi muzică clasică. E o agonie diafană, un sfârşit de drum, un caleidoscop uman. La fel ca zeiţa frumuseţii – Venus(Jodie Whittaker) apare în film pentru a tulbura şi a copleşi.

Filmul distorsionează cu entuziasm componentele unei relaţii de dragoste, îngroaşă şi reduce, revoluţionează şi răsuceşte, devenind un Velásquez (La Venus del espejo) amoros, în care perspectivele celor câteva personaje principale se chinuie să se îmbuce perfect, nu reuşesc şi se dărâmă, împrastiindu-se zglobiu intr-o grămadă absurdă din care nu se mai poate ghici decât o imensă dragoste de viaţă. (“Ce minunate erau zilele când mă duceam la Paris să beau o bere şi mă trezeam în Corsica, când plecam de acasă după un pachet de ţigări şi mă mai întorceam după o lună!").

Filmul este o ciocnire cinemascopică, accentuată de planuri-detaliu ce îţi taie respiraţia. Felul în care camera fixează alternativ chipul răvăşit (dar cu o privire la fel de seducătoare ca în tinereţile sale) al lui Maurice….alunecând apoi la polul opus pe carnaţia catifelată a micuţei zeiţe - e absolut halucinant. Iar testamentul final al filmului - Ce ne face să ne simţim vii? Dorinţa, răspunde filmul lui Michell. Setea de frumuseţe. Foamea de forme. – Iar Maurice exclamă : “Mi-a plăcut plăcerea”. Recomand şi foarte recomand.