Cache

Probabil unul dintre cele mai complete filme din ultimii ani, „Caché”-ul lui Michael Haneke reuşeşte ceea ce nu s-a mai reuşit de multă vreme: să fie „artă cinematografică”.

Născut pe 23 martie 1942 la Munchen, crescut şi educat în Austria, unde a studiat psihologia şi filosofia, Michael Haneke se distanţează mult de cinematograful post-modern. Nimic nu este pus întâmplător, totul este visceral (nefiind însă „ciorba” conceptuală ilustrată în ultimii ani de Greenaway) iar imaginea nu îţi insuflă empatie.

Să intri îl lumea din „Caché” înseamnă să intri într-o lume care porneşte de la imagine, se construieşte pe imagine şi se termină prin imagine. Practic e o curgere vizuală ce porneşte de la genericul de început şi se sfârşeşte, scurgându-se la fel de estetic, prin genericul final. Cadrul de început (un soi de Godard reeditat): o stradă din Paris filmată fix, banal şi fără nici o intervenţie de nici un fel. Apoi imaginea face un „rewind” şi realizezi că de fapt te afli într-o înregistrare şi priveşti prin ochii altcuiva. Şi de aici Haneke demonstrează „puterea” cinematografului. Timpul este irelevant, poate fi manipulat, iar „ochiul” cinematografic poate pendula între obiectivitate şi subiectivitate. Astfel că de multe ori te vezi pus în imposibilitatea de a şti prin ochii cui priveşti: prin ai tăi sau prin cei al voyeurului, cel care spionează discret şi imperceptibil.

Story-ul: un cuplu de intelectuali (Daniel Auteuil şi Juliette Binoche - excelenţi) se trezesc cu o suită de casete video la uşă în care sunt filmaţi în banalitatea existenţei lor cotidiene. Astfel cei doi sunt aruncaţi într-o paranoia imaginară, fără cale de ieşire sau de rezolvare. De ce? Pentru că Haneke nu dă explicaţii. El pune întrebări şi manipulează. Nu îi pasă de empatie sau de elucidări. E nemilos şi un „control freak”. Iar dincolo de orice, îi place să şocheze (prin imagine).

„Caché” e mai mult decât orice „Cinema-şcoală”. Haneke ne demonstrează cum ne-am transformat, gradual, în dictonul „eşti ceea ce vezi”. Pentru că imaginea apasă, doare şi chiar ucide. Planurile fixe te aruncă în angoase alături de cei doi „supravegheaţi”. Probabil unul dintre puţinele filme în care doar imaginea, de una singură, înspăimântă prin ceea ce simbolizează şi prin suveranitatea ei. O analiză excelentă a paranoiei şi a posibilităţii de declanşare a ei.Mai mult, Haneke pune degetul pe rană şi întreabă(prin simboluri): suntem privitori sau suntem priviţi?

Una peste alta, „Caché” este unul dintre cele mai bune filme de la Jean Luc Godard sau Antonioni încoace. Inteligent, dur, estetic, înfricoşător, fermecător. Recomand tare!

publicat pe mayra.ro