Să dăm cu limba de pământ

De nenumărate ori destinul poporaşului ăsta românesc a stat în umbra acuzaţiei cum că ar fi pudic. E drept, o pudibonderie (cu accente de ipocrizie) de soi se vede pe la televiziuni şi în scriitură. Dar nu una neapărat forţată - deşi, de multe ori, are şi CNA-ul rolul lui, că altfel n-ar mai fi căţeluşul de curte al noii Securităţi. Efectul de turmă şi-a făcut culcuş în mintea redactorilor şi auto-cenzura şi-a scos capul, timid la început, ostentativ mai târziu. Dar românaşul de rând nu se lasă păcălit. Iese pe stradă, râgâie, scuipă, grohăie şi măcelăreşte sistematic limba română.

Bătrânetul se cenzurează cel mai bine (ca foşti activişti de seamă ce sunt) şi nu înjură, merge la biserică să îşi afişeze hainele de duminică şi hrăneşte câinii comunitari. Cei între două vârste nu îţi sar în ochi (sau în urechi), ei înjurând doar printr-o scăpare cauzată de nerv sau de soartă-condiţie-greutăţi, niciodată în faţa copiilor.

Şi acum ajung la viitorul oricărei ţări: ăi mai tineri şi mai de soi prichindei. Din liceu până în facultate se vede o degradare etapizată, marcată de un limbaj grobian şi de expresii tâmpite.

În volumul Ruxandrei Cesereanu (pe care îl recomand) - "Gulagul în conştiinţa românească", autoarea deconstruieşte sistematic metodele de represiune din timpul închisorilor comuniste. Una dintre formele cele mai eficiente de represiune era limbajul brutal, ameninţarea şi reducerea omului la stadiul larvar, prin înjurături grosolane punctate de pierderea oricărei estetici de limbă. Ei şi aici vine baiul cel mai mare. Se pare că vremurile alea au reuşit,cel puţin la nivel arhetipal, să modifice iremediabil tot ce ţine de limbă şi de stilistică. Efectul a fost unul de recul invers, iar urmările le putem vedea astăzi. Am auzit copii de 11-12 ani vorbind, nu urât, ci de-a dreptul pornografic, un limbaj care i-ar fi provocat până şi lui Henry Miller o roşeaţă discretă în obraji. E drept, limbajul brut, sexual, suferă la noi de lipsa de muzicalitate, iar înjurătura are o istorie foarte veche. Erosul nu este susţinut şi de limbă, riscând să devină din sublim, porcos. Însă, când fiecare propoziţie, sau afirmaţie este accentuată de un "pula m*a" sau de un "să-mi b*g pula", ca ascultător al acestor afirmaţii de soi, rişti să devii pudic. Nu din ruşinea caracteristică, ci din revoltă, din simţ stilistic, din lipsă de ocupaţie poate. Înjurătura a devenit la noi o manifestare a puterii, a grandomaniei, a superiorităţii statutului. Ea merge dincolo de simpla bravadă sau de nerv şi ajunge o uzanţă de marcă, doar pentru cunoscători. Nu te mai revoltă lipsa de muzicalitate şi non-sensul (până şi sexul frumos - da, eternul feminin - foloseşte arhi-uzitatul "să-mi b*g pula", fără a fi posesor al respectivului obiect al muncii) pentru că o auzi de dimineaţa până seara, pe stradă, în bar, în tramvai, în mediile universitare ticsite de maşini exagerat de scumpe. Dacă, acum un secol, bogăţia îţi aducea privilegii intelectuale şi poftă de frumos şi bun, bogăţia în post-comunism a redus beneficiarii la stadiul de maimuţe. Maimuţe care înjură şi scuipa pe deasupra lanţului de aur, obscen de gros. Mitocani cu limbaj ordinar, lipsit de imaginaţie, în care înjurăturile sunt pe atât de clişeice, pe cât sunt ei lipsiţi de inspiraţie...pentru că şi o înjurătură poate fi punctată minunat, să aibă ceva de spus, să meargă dincolo de colocvial şi să fie "inteligentă" şi, de ce nu, frumoasă.

Deşi a devenit clişeică afirmaţia - "Trăim vremurile lui Caragiale" - avem cel puţin o mostră (sunt destule, dar scot la lumină doar una deocamdată) din limbajul universului caragialesc. Uimirea şi teama picantă a lui Brânzovenescu, în faţa răspunderii civice : "E tare! Prea tare!N-o iscălesc!". Deşi, antipodal vis-a-vis de "prea tare"-le lui Brânzovenescu, expresia e întâlnită la tot pasul, într-o ciorbă cretinoidă de excitări şi dejecţii verbale. Nimic nu mai e frumos, sublim, splendid, minunat...totul e "tare", mă-nţelegi!? Dacă apogeul este atins (şi, inevitabil...dumnealui - apogeul - e atins aproape cu rigurozitate) atunci totul e - "PREA TARE!" E beton armat, e ridicol de mişto, e atât de "tare" dom`le! Nu ne mai simţim bine, ne dislocăm într-un "prea tare" care spune totul. Şi o dată cu aruncarea expresiei în conversaţie, ai făcut economie de timp şi de limbă. Ai aruncat cuvintele la gunoi şi ai ejaculat extatic un "prea tare", fără a te afla în pericolul de a nu fi înţeles.

Cum se determină luarea unei hotărâri definitive? Prin decisivitatea unui fapt sau altuia. Ergo, prin faptul "decisiv". Însă termenul în cauză s-a luat de mână (din prea multă singurătate şi nefiind băgat în seamă decât de cronicile sportive) cu "prea tare"-le din paragraful precedent şi s-au mutat în aceeaşi casă. Căsuţa aia de debilitări infatuate care frizează ridicolul. Aşadar, când "prea tare" nu e la-ndemână, scuipi un "decisiv" şi te-ai aranjat pe moment. Deoarece, "decisiv" consonează cu "prea tare". Toate serile în care te-ai simţit bine sunt "decisive". Tipul/tipa de la doi e "decisiv/ă". Tot ce ne înconjoară e "decisiv".Decisiv pentru ce? Pentru nimic. Sau pentru existenţa lui "prea tare" & co. E orgasmatic, îl iubesc, e "decisiv" "prea tare"-le ăsta al nostru. Iar, la rândul său, "decisiv"-ul e "prea tare", ca să nu existe certuri.

La final, un mic necrolog se cere de la sine. Deoarece, pe nesimţite, a dispărut dintre noi, perechea minunată, tată a mulţi copii, prepoziţia "pe", lăsând pronumele "care" în faţa măcelului lingvistic de pe la noi. "pe" a fost uitat de multă vreme, propoziţii întregi rămânând mutilate fără milă şi fără remuşcări. Domnul "Care" a rămas într-o singurătate pustnică, absurd şi folosit ca o cârpă. Târfă de lux, stând despuiat în faţa tuturor, "care" se lasă abuzat de această pletoră de agramaţi în haine scumpe şi cu shawarma între dinţi. "Pe"-ul nostru de toate zilele e de mult dispărut, înghiţit, aruncat, defecat, înecat în abundenţa schizoidală de idioţenii debitate. Să-l plângem cu toţii, că a fost o prepoziţie demnă.

- va urma -