Unkle - Rabbit in your Headlights

Unul dintre clipurile mele "de suflet"...place tare si inca un pic:-)

Fantasmagorie

De ani de zile folosea internetul pentru „a trăi”. Cumpăra online, vedea filme online, asculta muzică online, discuta cu aprindere online, făcea sex online.......se fiinţa şi îşi justifica existenţa online. Atingerea pielii, mirosul parfumului, ochii ce lucesc jucăuş atunci când îţi susţii o idee....toate le uitase de multă vreme, dacă le cunoscuse vreodată. Deşi de multe ori, când ceea ce comanda îi era adus acasă, avea contact direct cu oamenii, îl cuprindeau atacuri de panică, buzele i se umflau şi pulsul îi creştea alarmant. Pentru el oamenii erau ireali, o încrengătură de fire desprinse din ecranul calculatorului, suferind o tranformare din bidimensional în „monstruosul” tridimensional. Şi asta îl speria de moarte. Nu că ar fi fost în stare să perceapă conceptul de moarte.

Google search: moarte – „procesul de continuare a existenţei în paradisul unei pagini de internet, construită de utilizator”. Credea asta cu o tărie de neclintit. De asemena, durerea era ceva exterior (nu o percepea propriuzis, ci o simţea ca pe un ezoterism), un test din partea Zeului cibernetic. Avea coloana distrusă de ani de zile, dar refuza să se ducă la spital. Căuta neîncetat remedii pe internet, aplicându-le sistematic, cu efecte dezastruoase.

În seara aceea vizita un sit cu prostituate. Era în momentul de disociere totală, când mica sa garsonieră se dizolvase şi el păşea ca un rege pe ţinutul virtual. Îşi introduse numele şi adresa (considera acest fapt un secret bine tăinuit şi se simţea unic în demersul lui de a trece la pasul următor) şi selecta prin sutele de imagini. Alese o fată din oraşul lui şi apăsă cu mouse-ul pe butonul (cât de lucios şi de falic simţea acel buton) care spunea: „plasează comanda”. Aşteptă preţ de câteva minute şi pe ecran îi apăru: „În câteva momente veţi simţi Paradisul”. Ca o mână invizibilă, soneria îl smulse din reveria paradisiacă. Cu inima pe punctul de a-i ceda, deschise uşa. Teroarea care îl apucă e dincolo de orice descriere. Cel mai groaznic coşmar al său prinsese viaţă. Prostituata se târî afară din ecran şi se întrupă într-o încrengătură de fire tridimensională. Cu o eleganţă diafană ea se apropie uşor şi îi sărută buzele umflate. Parfumul ei îl îmbrăţişă şi îl mângâie fin. Atingerea buzelor, cel mai dulce drog pe care îl gustase vreodată. Închise ochii şi mii de gânduri şi amintiri i se downloadară în creierul flasc. Îşi aminti tot.....îşi aminti de soţie, de copil, de prieteni, de fetele cu care umblase mulţi ani înainte de a se căsători, de mama care plângea încontinuu, de tatăl care îl bătea cu animalitate....îşi aminti cine era.

Trânti uşa şi durerile de spate îl doborâră. Mergând în patru labe, ca un animal de pradă, reuşi să ajungă la fotoliul decolorat din care atârnau fâşii de tapiţerie. Se puse în faţa calculatorului şi, cu mâini tremurânde, intră pe tărâmul virtual creat de el. Ştia că e unica soluţie şi altceva nu putea găsi. Scoase din sertarul biroului vechiul său revolver „Ruger SR9” şi îl armă. Ştia de la mult mai avansaţii utilizatori de internet că dacă îşi va focaliza întreaga fiinţă pe ecranul monitorului în momentul în care va muri, îşi va găsi desăvârşirea in lumea virtuală. Îşi fixă privirea pe milioanele de pixeli şi, lăcrimând de atâta concentrare îşi puse arma la tâmplă. Apăsă trăgaciul......glonţul traversă craniul distrugând tot ce întâlnea în goana sa.....apoi ieşi prin cealaltă parte a capului, provocând o erupţie de sânge şi materie cenuşie, oprindu-se, cu o explozie mult prea estetică, în monitor.

Cu puţina viaţă ce îi rămase reuşi să se panicheze din nou. Paradisul dispăru, monitorul era distrus, iar tot ce putea simţi era parfumul prostituatei ce îşi făcuse culcuş la el în nări. Şi plutind în aerul parfumat ce îl inspira........atunci, în momentul morţii, se simţi mai viu ca niciodată.

Cuvântarea credinciosului "elodian"

O voi credincioşi ce aveţi certitudinea unei vieţi de apoi.....o voi sceptici şi atei ce credeţi că moartea e finalitatea absolută...o voi adepţi ai metepsihozei aşteptând cu înfrigurare să vedeţi ce surprize vă rezervă „purificarea”.....ce ştiţi voi toţi? Viaţa continuă pe pământ. Mai mult, viaţa continuă în România. Şi nu oricum....ci cu rating mare. Cu surle şi trâmbiţe, cu ilegalităţi şi neruşinări. Ah...aţi ghicit. E vorba de Elodia, cea ce dăinuieşte veşnic în sufletele românilor şi dormitorul de la OTV. Oriunde întorci capul, aşteaptă-te să o vezi pe Elodia. Şi să nu crezi că e un banal caz de “bântuire”. Nu. Nici vorbă. E o simbioză perfectă între suflet şi materialitate. E “the romanian dream”. Să îţi câştigi notorietatea în inimile oamenilor. Cei care îi duşmănesc soţul şi îi compun cântece Ei.

Probabil ca alde Jung ar avea mult de studiat de pe urma “Cazului Elodia”. Niciodată nu am asistat la o asemenea psihoză colectivă. Culmea, pornită de la o televiziune înjurată de toată lumea: OTV. (faza incipientă nu am prins-o dar probabil îşi are rădăcinile la “Ştirile de la ora 5” – acea emisiune cu rol de guru pentru românii intrigaţi de bârfă şi extaziaţi să işi spioneze vecinii). Şi nu ridica din sprâncene. Să nu-mi spui că n-ai pomenit niciodată numele Ei. Ori plasat într-un context ironic sau într-o glumă (blasfemie!), ori într-o discuţie pur informativă.

Într-un excelent post, Iulian Tănase remarca: “La trei luni de la misterioasa ei dispariţie, Elodia a devenit un veritabil brand de ţară.” Ne identificăm cu “drama” ei până la suferinţă. Azi mâine o să avem căni Elodia, geanta Elodia (de purtat la înmormântări), păpuşa Elodia (în mai multe variante: vie, moartă şi dispărută) cu opţiunea de a alege păpuşa vorbitoare cu textul: “Vă mulţumesc că aţi fost lângă mine!”, sau “Moarte lui Cioacă!”(pentru voi ăia profanii – Cioacă e fostul soţ, presupusul ucigaş – CRIMINALULE!).

Dar Elodia e moartă? Grea întrebare. Probabil doar un răspuns ambiguu e potrivit aici: Elodia e o făptură mesianică. Se înfruptă din viaţa pe care i-o dăm. Exact ca iepuraşul din reclamele Energizer, Ea îşi trage energia din populaţia elodiană (tot Iulian Tănase). Iar mai nou, e făptură cibernetică: s-a “întrupat” în site-ul www.enigmaelodiei.ro (dacă aveţi ceva de râs înseamnă că ţineţi cu Cioacă). Acolo, elodienii îşi etalează veleităţile scriitoriceşti şi fac scenarii cu privire la soarta elodiei (vai, iertare si pocăinţă: Elodiei cu majusculă de aia mare!) Şi fiţi atenţi, aveţi şansa ca proiectul vostru să fie câştigător şi să fie ecranizat.(notă: site-ul are un flux de 20.000 de vizitatori unici!) Nu pierdeţi această ocazie de a participa la desăvârşirea sufletului Elodiei, şi Ea vă va mântui. Iar voi ăia ce nu sunteţi interesaţi de soarta Elodiei….să muriţi în Iadul lui Cioacă. Elodia să mă ierte!

La final….aş vrea să mă rog la Elodia să ne scape de politicienii corupţi, să schimbe sistemul de învăţământ, să distrugă nepotismul şi şpaga….şi…..să îmi facă rost de nişte bani pentru Macbookul ăla (îl ştie Ea). Şi pentru OTV…Elodia să fie cu voi buni elodieni ce sunteţi! Vă mulţumesc.

Happy happy fish

Am dat peste un site excelent: www.happyfish.ro
Un soi de televizune "alternativă", menţinută cu un amatorism delicios. Despre altfel de lucruri în altfel de emisiuni. Recomand tare.

"Poveste despre parlamentari şi miniştri" sau "De ce să emigrăm"

Sunt agent Icsulescu...permiteţi să raportez: În data de 16 decembrie anul în curs de desfăşurare, cetăţeanul Orban Ludovic, de profesiune ministru al transporturilor, a fost implicat într-un accident de circulaţie cu al său autovehicul Audi A6, purtând ostentativ numărul de înmatriculare B 108825. În urma coliziunii un alt autovehicul îmbrăcat în brandul Matiz a fost avariat, şi o persoană a fost accidentată. Am încheiat raportul…Agent Icsulescu.

Dincolo de incoerenţa agentului Icsulescu de mai sus, accidentul în sine chiar s-a petrecut. Apărută iniţial pe un blog, ştirea a provocat o explozie în mass-media românească. M-am uitat buimăcit la „Realitatea” şi mi se părea că vizionez un adevărat action-movie, cu iz de thriller hollywoodian. Ministrul a plecat de la locul accidentului, din accident ba rezultase o victimă, ba erau doar avarieri uşoare, familia victimei (că până la urmă a fost o victimă) a fost mituită şi redusă la tăcere, poliţia a luat plăcuţele de înmatriculare ale ministrului astfel încât accidentul să nu îl implice etc. Muşamalizarea s-a făcut ca la carte. Orban şi-a luat tălpăşiţa de la locul accidentului, ducând victima cu el. Poliţia anunţată, a făcut ca totul să fie ceva minor. Şi cum ne-am obişnuit pe la noi prin ţărişoară, totul s-a petrecut la nivel mult mai înalt. Şi asta o poţi deduce uşor din declaraţiile unui agent de poliţie (care a dorit să-şi păstreze anonimatul) care le spunea celor de la „Realitatea”: „Pe lângă că ne pun să lucrăm 24 de ore, ne mai pun să şi minţim”.

Victima (o elevă minoră) a fost dusă la spital şi internată la ora 15:59, cu diagnosticul de „traumatism la unul dintre braţe”. Până aici totul bine. Dar niciunde nu s-a specificat că victima a fost implicată într-un accident rutier. Iar familia, culmea, nu vrea să depună nici o plângere. Păi băi părinţi inconştienţi, cât valorează fiica voastră? Că poate există undeva un traficant de carne vie care e gata să ofere mai mult ca „demnitarii” cu care vă iubiţi. Şi duce şi ea o viaţă normală, cu bătăi şi violuri.

Normal că toată lumea a sărit la gâtul lui Orban. Foarte bine. Ar merita puşcărie grea, îmbrăcat într-o fustiţă şi cuplat cu un „malac” ce n-a mai văzut viaţa de dincolo de zidurile celulei de 30 de ani. Dar pe lângă Orban, ar fi bine să mai fie linşaţi niscaiva doctori, poliţişti, parlamentari, părinţii fetei ş.a.m.d. Pentru că nu a făcut totul singur. Să îl mâncăm de viu, dar să nu îi ignorăm pe ceilalţi.

Declaraţiile ministrului îţi dădeau impresia că trăieşti o comedie absurd-grotescă: „Singura victimă sunt eu, deoarece sunt supus unui linşaj mediatic”. Domnule ministru...sau băi ministre....ai merita mult mai mult decât un „banal” linşaj mediatic.

Dar ăştia ne sunt aleşii. Şi dragi nostalgici după vremurile comuniste, nu-i aşa că vă plac? Păi normal că vă plac. Şi ce dor vă e de un Năstase sau de un Iliescu să vă fure. Nu că acum nu se fură la fel de mult. Dar măcar acum se face pe faţă şi sub acoperirea legii. Şi nu te mai enervezi decât când stai la o coadă sau realizezi că din salariul tău nu îţi permiţi o ieşire la munte. Dar treci pe stradă pe lângă parlamentari ce au 8000 de Ron bani pentru cazare, deşi deţin apartamente. Şi atunci ce tot dai din gură băi Tăricene, că avem prea multă forţă de muncă ce pleacă prin alte ţări!? Sau poate că sunt fraieri că ratează şansa la o viaţă palpitantă şi la o desăvârşire sufletească prin foame şi suferinţă. Să nu vă mire dacă România va avea doar două categorii de populaţie: parlamentari şi pensionari. Probabil că aţi mai avea bătaie de cap doar cu pensiile. Dar vă descurcaţi voi cumva şi le mai trageţi din banii de înmormântare. Hai sictir băi „animalilor”!

"Shoppinghauer" virtual

De câţiva ani am intrat cu surle şi trâmbiţe într-o nouă eră....era shoppingului online (pentru cunoscători „virtual”). Ca toate fiinţele ce inhalează aerul poluat şi cugetă, românii şi-au făcut şi ei magazine virtuale. Cu tot ce-ţi pofteşte inima de consumator înrăit şi branduit (că deh!, mănânci brânză feta, nu-i aşa? – oare există o vacă sau o oaie Feta?). Recunosc (dulce vinovăţie) că am şi eu păcatele mele când vine vorba de mărci şi produse. Şi ca tot consumatorul am pornit pe cărarea shoppingului online. Şi mi-a atras atentia un Ipod. De ce Ipod? Explicaţia e anevoioasă şi oarecum subiectivă şi probabil ar genera un soi de polemică printre cei care imbrăţişează „deconectarea urbană” prin intermediul căştilor din urechi.

Printr-o căutare cu ajutorul arhi-cunoscutului Google, am dat de un site care comercializa exact produsul dorit (să-i spunem acestui site „Mediadot” – acum pentru mine Media(I)d(i)ot). Am urmat paşii (totul se face „în paşi” – valsăm ca să cumpărăm) şi mi-am „plasat comanda”. A doua zi am primit un e-mail de la o persoană de pe la firmuliţă în care, foarte amabili, îşi cereau scuze, dar vor întârzia două zile cu preluarea comenzii, deoarece au un „flux mare” de clienţi. (mori de ciudă magazin virtual „Apple”!). Am aşteptat ca un copil răzgâiat, intrând zilnic pe site şi verificând „Situaţia comezilor”. Nici o schimbare. Ca să îmi mai treacă timpul, am început să „răsfoiesc” site-ul, intrând prin labirintul de produse. Când, ca o furtună ce vine din senin, realizez că produsul comandat de mine nu mai apare pe site. Ca să nu fiu înţeles greşit – nu avea specificaţia „Produsul nu este în stoc”, ci nu mai apărea deloc. Am zis că o fi o greşeală de gestionare a site-ului. Se mai întâmplă şi la firme cu „flux mare de comenzi”.

După o săptămână primesc telefonul mult aşteptat. La capătul celălalt un reprezentant Media(I)d(i)ot. Vorbind degajat, cu relaxarea cu care tai un porc (după ce l-ai „ameţit” conform normelor europene – suntem oameni, nu porci!), îmi explică faptul că ei nu mai au produsul şi habar nu are cum de a apărut pe site. Am înghiţit în sec şi l-am luat lângă mine pe domnul „revoltat” începând să cer explicaţii. E, Don Quijote, brav temerar, cât ai avea de „lucru” în România din 2007. M-am lovit de aceleaşi răspunsuri: „Nu ştiu cum s-a întâmplat!”, „Habar n-am....” etc. Le-am mulţumit sarcastic (după un sfânt doi aruncaţi în conversaţie – să mă ierte, că n-au nici o vină) şi am pornit la drumul căutării altui produs şi altui „magazin virtual”. Iar pentru cei 2-3 cititori ai mei....fugiţi („virtual”) de „fluxul mare de comenzi” de la Media(I)d(i)ot. Iar pentru fabuloşii reprezentanţi Media(I)d(i)ot: să vă crape switchul şi placa de bază din server, amăgitori "virtuali" ce sunteţi!!!

Ghidul idiotului pentru încălcarea legii

Dacă vrei să o iei pe drumul încălcării legii, cel mai simplu ar fi să te plasezi într-o anumită conjunctură, care să îţi favorizeze această acţiune. Să-i spunem acestei conjuncturi……România. Gata? Sunteţi acolo? Bun! Acum vă deschideţi o firmă de….hai să zicem….I.T. Comercializaţi produse, asiguraţi service etc. Vă adunaţi cu prietenii şi faceţi brainstorming pentru un nume…merită micuţul “copil” un nume frumos, că aţi muncit la el. Iar după nopţi nedormite vă decideţi să o numiţi Ulgra Pro (a nu se confunda cu Ultra Pro…nici gând). După ani….firma prosperă şi la un moment dat ajungeţi să deschideţi un magazin în Carrfur (a nu se confunda cu Carrefour). Ca orice firmă care se respectă, trebuie să vă faceţi o politică internă. Da, aşa cum aţi citit prin cărţi de specialitate şi aţi văzut pe la televizor. Bun. Studiaţi şi legislaţia. Sunteţi cu ochii în ea? Aşa….acolo undeva scrie o bălărie cum că ai dreptul la o politică internă a firmei atâta timp cât nu contravine legislaţiei în vigoare…O vedeţi? Săriţi peste şi ignoraţi-o.

Suntem la magazinul dumneavoastră. Frumos aranjament, minunate produse. Vine un domn. Are nevoie de nişte memorie DDR2. Dar cumpără DDR simplu. Imbecilul! Cum de nu ştie diferenţa? Orice prost o ştie. Mai puţin vânzătorul care (legal!) ar trebui să fie în măsură să îl consilieze. Nu ştie, nu? Excelent. Aşa şi trebuie. Aţi ajuns la următorul nivel de iniţiere. Domnul pleacă acasă, iar, nu în mai puţin de 48 de ore, ci în 2-3 ore vine cu produsul înapoi pentru a fi înlocuit cu cel de care are, de fapt, nevoie. Aici vă situaţi în punctul culminant. Cum v-aţi alcătuit politica internă a firmei? Să înlocuiţi sau nu produsul adus înapoi? Să nu fie înlocuit? Felicitări. Aţi mai încălcat un punct al legii.

Să zicem că, după o vreme, un client x se revoltă (total în opoziţie cu acest ghid) pentru că nu aţi respectat legea. Ce faceţi? Îl mituiţi? Răspuns corect. X pleacă acasă şi voi vă vedeţi de treabă….Astfel aţi ajuns la sfârşitul primului capitol. Aţi luat examenul cu punctaj aproape maxim. Se mai poate lucra pe ici, pe colo….dar cu timpul veţi reuşi. Aaaa….aţi mai făcut un adaos? Păi să vedem ce….aţi promovat un simplu lucrător în funcţie de manager. A copiat la examene dar aţi închis un ochi. Bun până aici. Cum? Acum, ca şef, are birou. Şi în birou îi e foarte cald. Căldura îl moleşeşte, şi îl apucă lenea. Bun. Aşa şi trebuie. Lenos din fire, nu mai trimite pe nimeni să repare aerul condiţionat ci îl opreşte cu totul. Atmosfera la el e ca o briză în căldura verii. Angajaţii ce fac? Aaaaa….Stau cu toate hainele pe ei şi dârdâie…Se plâng? Aha…se mai plâng? Pă şi şeful ce le spune? Bun răspuns. :-)) Că şi el a stat în condiţiile alea când lucra în galeria comercială. Foarte bine. Păi cum să înveţe umilinţa altcumva!

Felicitări….v-aţi apropiat mai mult de punctajul maxim. Să vedem cum vă veţi descurca la capitolul 2, unde ne vom apropia tot mai mult de statutul de infractor…. Ne vedem data viitoare.

Notă: Întâmplările de mai sus sunt pur fabulatorii (sau poate că nu) iar orice asemănare cu realitatea este pur voită (deşi accidentală)….iar ficţiunea e un factor important în desfăşurarea acţiunii, deoarece a fost cu totul ignorată.

"Despre diletanţi şi alţi demoni"

Conform unui sondaj referitor la cât se citeşte pe la noi prin ţărişoară, a reieşit un procentaj grobian de români care nu citesc/nu au citit nici măcar o carte. În mod paradoxal, de cealaltă parte, o pletora de fotomodele şi domnişorici care pozează pentru a-şi etala formele voluptoase îşi strigă prin reviste şi la tv pasiunea lecturii. Şi nu, nu mă refer la omniprezentul Coelho, ci la titluri pompoase cum ar fi „Maestrul şi margareta” al lui Bulgakov sau Herman Hesse. E admirabilă această pseudo-promovare şi mă bucur tare că apar în conjuncturi cu rating mare asemenea titluri si nume. Se ridică însă întrebarea: ce alegem din cele două? Care ne plac mai mult? Cei care nu citesc deloc, sau cei care citesc doar pentru a-şi crea o imagine şi pentru a fi în noul „trend”, fără a pricepe mai nimic (să mă ierte domnişoricile vizate)? Sau oare chiar se citeşte, ori este doar o trâmbiţare falsă „de ochii lumii”?

Şi pentru că tot spuneam mai sus de trend, mai nou literatura (şi cultura în general) a suferit o mutaţie patologică când vine vorba de scopul practicării şi îmbrăţişării ei. Se poartă, e de bon ton, „dă bine” ş.a.m.d. Mulţi se afişează cu ea, de parcă ar fi o damă de companie, cu tot ce rezultă din acest fapt: arată a dracului de bine, iar oamenii din jur cască ochii şi aruncă priviri admirative. Nu mai este necesară o cunoaştere exhaustivă pentru a putea să te arunci într-o discuţie. Se „trăncăneşte” non-stop despre ultimele titluri ale lui Vonnegut sau ultimul film al lui Lars Von Trier. Doamne fereşte să se recunoască ca s-a râs în hohote la o comedioară „ieftină” americană. Şi astfel, corelând toate acestea, s-a născut o nouă specie, diletantul „profesionist”. Nu-i de mirare că mulţi dintre aceştia ajung să scrie pe la reviste şi, mai nou, reviste virtuale. Şi astfel perpetuarea noii specii se face (culmea) prin lectură. O lectură uşoară, care să nu-ţi strice duminica şi să nu te obosească prea tare. Avem o mulţie de diletanţi „profesionişti”, erijaţi în roluri de critici de film, cronicari de carte sau de muzică etc. (Îmi vine în minte acum o cronică demenţială, unde autoarea spunea că muzica lui P.J.Harvey este muzică de cameră). Iar cea mai bună marcă a dilentantismului „profesionist” e (după cum bine observa Radu Pavel Gheo într-un excelent articol) mirarea următoare: „Vama nu mai e ce a fost!” Şi aceasta se foloseşte indiferent de câte ştii despre Vamă şi de situaţie. Vama Veche – ultimul bastion al diletantului, unde se poate arunca cu înflăcărare în discuţii cu alţi diletanţi, strâmbând din nas când vine vorba de literatura tânără şi jubilând encomiastic când apar în discuţie un Pleşu, Liiceanu sau un Patapievici.(tripleta de aur a diletantului, în ciuda faptului că scriu al dracu de bine).

Dar, cu siguranţă, dacă nu am fi avut diletanţii „profesionişti” am fi trăit într-o distopie. Şi am fi vorbit ca intelectualii „profesionişti”, spunând în loc de Patapievici, Pata. (din nou acelaşi Radu Pavel Gheo).:-)

Thom Yorke

Also known as the voice of Radiohead.

The Tiger Lillies........... Enjoy

Info despre ei.

Chestionarul lui Proust

1. Principala mea trasatura:
Umorul şi o doză de inspiraţie

2. Calitatea pe care doresc sa o intilnesc la un barbat:
Orgoliul "cuminte".

3. Calitatea pe care o prefer la o femeie:
Feminitatea.

4. Ce pretuiesc mai mult la prietenii mei:
Că reuşesc să-mi suporte “toanele”.

5. Principalul meu defect:
Lenea şi plictisul.

6. Indeletnicirea mea preferata:
Privitul filmelor, scrisul şi fumatul.

7. Fericirea pe care mi-o visez:
Să îmi recunosc demonii.

8. Care ar fi pentru mine cea mai mare nenorocire:
Sfârşitul inspiraţiei.

9. Locul unde as vrea sa traiesc:
Într-o casă, pe malul unui lac.

10. Culoarea mea preferata:
Negrul.

11. Floarea care-mi place:
Laleaua.

12. Pasarea mea preferata:
Şoimul.

13. Prozatorii mei preferati:
Julio Cortázar, Vladimir Nabokov, Henry Miller, John Cheever, Kurt Vonnegut, Chuck Palahniuk, Jack Kerouac, William Burroughs.

14. Poetii mei preferati:
Eugène Ionesco, Iulian Tănase, Emil Brumaru

15. Eroii mei preferati din literatura:
Nu am.

16. Eroinele mele preferate din literatura:
Nu am.

17. Compozitorii mei preferati:
Miles Davis,Tom Waits, Roger Waters, Bob Dylan.

18. Pictorii mei preferati:
Victor Brauner, Paul Gaguin.

19. Eroii mei preferati din viata reala:
Nu am.

20. Ce urasc cel mai mult:
Minciuna.

21. Calitatea pe care as vrea s-o am din nastere:
Un talent muzical (pian, vioară).

22. Cum as vrea sa mor:
Împăcat cu mine, departe de lume.

23. Greselile ce-mi inspira cea mai mare indulgenta:
Nu ştiu. Greşeala generată de o acţiune care îţi provoacă plăcere.

24. Deviza mea:
Mergi înainte.

Listing

Propus şi acum concretizat să fac o listă cu filmele şi cărţile programate pentru următoarea perioadă. Ca ajutor şi ca auto-impunere:-) Iată-le:

Filme
- "Interview" al lui Buscemi
- "Mystery train" şi "Down by law" ale lui Jarmusch
- "Hot Fuzz", mult lăudat de "Republik
- "A mighty heart" ultimul titlu Winterbottom
- de revăzut: "American Splendor", "Annie Hall", "Magnolia" şi "Good bye Lenin"

Cărţi (nou achiziţionate):
- Kurt Vonnegut - "Abatorul cinci", "Barba albastră", "Leagănul pisicii", "Galapagos"
- Eugen Istodor - "Cartea vieţii mele"
- Radu Pavel Gheo - "Dex-ul şi sexul"
- T.O.Bobe - "Cum mi-am petrecut vacanţa de vară"
- Jose Saramago - "Eseu despre orbire" şi "Pluta de piatră"

Adunat

Din "Jurnalul" lui Cărtărescu: "Mi-e scârbă să fiu simplu şi mi-e lene să fiu complicat".

Genialul nevrotic

Pe 1 august revista The Time a publicat un interviu cu Woody Allen - genialul regizor-filosof-teoretician al cotidianului. Iata-l aici:

WOODY ALLEN: Dreadful and astonishing. Two titanic film directors! Everyone here was shocked. Their work lives on, which just means their films are showing in a few places and sold on DVD. But the men are no longer with us, and that is tragic.

R.C.: But Bergman was 89, Antonioni 94. They had a great run, and you have to think they got to say what they had to say.

W.A.: Yes, they were not prematurely taken from our midst. Still, to me, the fact that it happens at all is sad, just terrible, tragic.

R.C.: Your connection with Bergman is well known. Did you know Antonioni at all?

W.A.: I knew him slightly and spent some time with him. He was thin as a wire and athletic and energetic and mentally alert. And he was a wonderful ping-pong player. I played with him; he always won because he had a great reach. That was his game.

R.C.: But it’s fair to say you’re first and foremost a Bergman guy, and that you have been for 50 years. There were a lot of young people in the ’50s who saw Bergman’s films — usually it was The Seventh Seal — and were overwhelmed with an almost religious conversion. And the doctrine of this religion was that film was an art.

W.A.: I agree. For me it was Wild Strawberries. Then The Seventh Seal and The Magician. That whole group of films that came out then told us that Bergman was a magical filmmaker. There had never been anything like it, this combination of intellectual artist and film technician. His technique was sensational.

R.C.: After long admiring Bergman, you finally met him, through Liv Ullmann, who had starred in many of his films and lived with him for a few years.

W.A.: He and I had dinner in his New York hotel suite; it was a great treat for me. I was nervous, I really didn’t want to go. But he was not at all what you might expect: the formidable, dark, brooding genius. He was a regular guy. He commiserated with me about low box-office grosses and women and having to put up with studios.

Later, he’d speak to me by phone from his oddball little island [Faro, where Bergman lived his last 40 years]. He confided about his irrational dreams: for instance, that he would show up on the set and not know where to put the camera and be completely panic-stricken. He’d have to wake up and tell himself that he is an experienced, respected director and he certainly does know where to put the camera. But that anxiety was with him long after he had created 15, 20 masterpieces.

R.C.: You knew he was Ingmar Bergman, but maybe he didn’t. He didn’t get to view his reputation from the outside.

W.A.: Exactly. The world saw him as a genius, and he was worrying about the weekend grosses. Yet he was plain and colloquial in speech, not full of profound pronunciamentos about life. Sven Nykvist [his cinematographer] told me that when they were doing all those scenes about death and dying, they’d be cracking jokes and gossiping about the actors’ sex lives.

R.C.: You worked with Nykvist on four films. And you seem to share Bergman’s work ethic.

W.A.: I copied some of that from him. I liked his attitude that a film is not an event you make a big deal out of. He felt filmmaking was just a group of people working. At times he made two and three films in a year. He worked very fast; he’d shoot seven or eight pages of script at a time. They didn’t have the money to do anything else.

R.C.: One reason that boys of a certain age were enthralled by Bergman’s films was that he had some of the world’s most beautiful and powerful actresses in his repertory company: Eva Dahlbeck, Harriet and Bibi Andersson, Ingrid Thulin, Gunnel Lindblom, Liv Ullmann, Lena Olin. These were major mesmerizers, and they all worked for him.

W.A.: He was obsessed with faces and had a wonderful way with women. He had an affinity for women that Tennessee Williams did. Some kind of closeness he felt. Their problems obsessed him.

R.C.: One difference there is that Tennessee Williams didn’t sleep with his leading ladies. Bergman was a famously imperious charmer, and had long liaisons with Harriet Andersson, then Bibi Andersson, then Liv Ullmann. There was a rumor that all seven actresses in his film All These Women were former Bergman mistresses.

W.A.: That would not surprise me because, as I heard it from Sven, that’s the way it was there. There was an enormous amount of socializing, and sexual and romantic escapades. It was a lighter situation than you would think. There’s so much feeling on the screen that you think he had to have a serious life. But he was a ladies’ man. He loved relationships with women.

R.C.: Many film critics assign Bergman to a lower rank because, they say, he makes filmed plays. I don’t see this as a limitation, but wouldn’t you agree that he was essentially a film writer who directed his own work?

W.A.: That could be said of me too. But you must also take a Bergman film like Cries and Whispers where there’s almost no dialogue at all. This could only be done on film. He invented a film vocabulary that suited what he wanted to say, that had never really been done before. He’d put the camera on one person’s face close and leave it there, and just leave it there and leave it there. It was the opposite of what you learned to do in film school, but it was enormously effective and entertaining.

R.C.: OK. So you think he’s great, and I think he’s great. But to many young people — I mean bright, film-savvy kids — he’s Ingmar Who? What relevance do his films have today?

W.A.: I think his films have eternal relevance, because they deal with the difficulty of personal relationships and lack of communication between people and religious aspirations and mortality, existential themes that will be relevant a thousand years from now. When many of the things that are successful and trendy today will have been long relegated to musty-looking antiques, his stuff will still be great.

R.C.: But not many artists worry about God’s silence these days. In the media the current battle is between militant believers and devout atheists. You get very few tortured agnostics.

W.A.: You’re right. That was his obsession. He was brought up religiously [his father was a Lutheran minister] and it wasn’t simply a question of atheism or not. He longed for the possibility of religious phenomenon. That longing tortured him his whole life. But in the end he was a great entertainer. The Seventh Seal, all those films, they grip you. It’s not like doing homework.

R.C.: If someone who hadn’t seen any of his films asked you to recommend just five, what would be your Bergman starter set?

W.A.: The Seventh Seal, Wild Strawberries, The Magician, Cries and Whispers and Persona.

R.C.: Many directors would be happy to have made just those five films.

W.A.: Or one of them.

Muzeu şi nesimţiri.....

Probabil una dintre cele mai importante expoziţii ale Muzeului de Artă din Timişoara a fost „Dominarea iraţionalului”, de Salvador Dali. Expoziţie cu pretenţii, muzeu cu pretenţii (de a deveni Muzeul Naţional). 125 de litografii originale şi patru fotocolaje, postate pe simezele muzeului şi-au aşteptat vizitatorii. Lucrările sunt absolut geniale, organizarea grobiană.

Încă de la intrare te loveşti de aceleaşi funcţionare acre, uitate de vreme şi de conducere în acelaşi post, probabil tocmai datorită faptului că s-au obişnuit prea mult cu starea lor de acreală şi cu salariul mizer ca să mai ridice vreo pretenţie. Ca student (tânăr) iubitor de artă ai aştepta să fii încurajat şi întâmpinat cu bună-voinţă. Eh, probabil că în alte părţi se întâmplă chestiunile astea. La noi nu. Dacă la celelalte expoziţii există o reducere pentru studenţi, pentru Salvador Dali, reducere au doar pensionarii (sic!). Probabil de aici şi media de vârstă de la noi din ţărişoara. Pentru că, absolut normal, tinerii îşi fac bagajele şi pleacă spre alte meleaguri. Trăiască bătrânetul – viitorul trecut al ţării. Dincolo de aspectele de acest gen, te loveşti de ziduri pătate de igrasie, crăpate (n.b. Muzeul e renovat de curând – renovare ce a durat mulţi ani).......

Probabil că directorul muzeului Marcel Tolcea e prea ocupat cu afaceri de alt gen sau cu aerele de boemie ca să realizeze că organizarea unei expoziţii trebuie făcută cu pasiune şi sârguinţă. Trebuie lucrat puţin, trebuie să vezi şi partea culturală a evenimentului, nu doar partea materială şi să ieşi cu ea în faţă: „Daca, oriunde in Europa, pretul de intrare la o astfel de expozitie este de 90 de euro, biletul la Muzeul de Arta din Timisoara este de trei euro”, spune directorul. Mentalităţi socialiste, tipice chestiunilor ce ţin de statul român. Dacă până şi partea culturală iese ca dracu……unde mai e de căutat soluţia? Să scoatem puţin capul din cutiuţă şi să realizăm că revoluţia a fost acum 17 ani. Să-i punem pe vinovaţi în faţa adevărului, să-i recunoaştem, să luăm măsurile şi să evoluăm. Dar s-o facem odată. Pentru că se întâmplă prea multe rahaturi (culmea - vizibile) şi noi stăm cu mâinile în buzunare şi cu o privire tâmpă de nepăsare. Să ne modelăm singuri istoria şi să nu-i mai lăsăm pe alţii s-o facă.