"Despre diletanţi şi alţi demoni"

Conform unui sondaj referitor la cât se citeşte pe la noi prin ţărişoară, a reieşit un procentaj grobian de români care nu citesc/nu au citit nici măcar o carte. În mod paradoxal, de cealaltă parte, o pletora de fotomodele şi domnişorici care pozează pentru a-şi etala formele voluptoase îşi strigă prin reviste şi la tv pasiunea lecturii. Şi nu, nu mă refer la omniprezentul Coelho, ci la titluri pompoase cum ar fi „Maestrul şi margareta” al lui Bulgakov sau Herman Hesse. E admirabilă această pseudo-promovare şi mă bucur tare că apar în conjuncturi cu rating mare asemenea titluri si nume. Se ridică însă întrebarea: ce alegem din cele două? Care ne plac mai mult? Cei care nu citesc deloc, sau cei care citesc doar pentru a-şi crea o imagine şi pentru a fi în noul „trend”, fără a pricepe mai nimic (să mă ierte domnişoricile vizate)? Sau oare chiar se citeşte, ori este doar o trâmbiţare falsă „de ochii lumii”?

Şi pentru că tot spuneam mai sus de trend, mai nou literatura (şi cultura în general) a suferit o mutaţie patologică când vine vorba de scopul practicării şi îmbrăţişării ei. Se poartă, e de bon ton, „dă bine” ş.a.m.d. Mulţi se afişează cu ea, de parcă ar fi o damă de companie, cu tot ce rezultă din acest fapt: arată a dracului de bine, iar oamenii din jur cască ochii şi aruncă priviri admirative. Nu mai este necesară o cunoaştere exhaustivă pentru a putea să te arunci într-o discuţie. Se „trăncăneşte” non-stop despre ultimele titluri ale lui Vonnegut sau ultimul film al lui Lars Von Trier. Doamne fereşte să se recunoască ca s-a râs în hohote la o comedioară „ieftină” americană. Şi astfel, corelând toate acestea, s-a născut o nouă specie, diletantul „profesionist”. Nu-i de mirare că mulţi dintre aceştia ajung să scrie pe la reviste şi, mai nou, reviste virtuale. Şi astfel perpetuarea noii specii se face (culmea) prin lectură. O lectură uşoară, care să nu-ţi strice duminica şi să nu te obosească prea tare. Avem o mulţie de diletanţi „profesionişti”, erijaţi în roluri de critici de film, cronicari de carte sau de muzică etc. (Îmi vine în minte acum o cronică demenţială, unde autoarea spunea că muzica lui P.J.Harvey este muzică de cameră). Iar cea mai bună marcă a dilentantismului „profesionist” e (după cum bine observa Radu Pavel Gheo într-un excelent articol) mirarea următoare: „Vama nu mai e ce a fost!” Şi aceasta se foloseşte indiferent de câte ştii despre Vamă şi de situaţie. Vama Veche – ultimul bastion al diletantului, unde se poate arunca cu înflăcărare în discuţii cu alţi diletanţi, strâmbând din nas când vine vorba de literatura tânără şi jubilând encomiastic când apar în discuţie un Pleşu, Liiceanu sau un Patapievici.(tripleta de aur a diletantului, în ciuda faptului că scriu al dracu de bine).

Dar, cu siguranţă, dacă nu am fi avut diletanţii „profesionişti” am fi trăit într-o distopie. Şi am fi vorbit ca intelectualii „profesionişti”, spunând în loc de Patapievici, Pata. (din nou acelaşi Radu Pavel Gheo).:-)