Bufoniada

Dupa atacul de la 11 septembrie asupra World Trade Center-ului din New York, un martor ocular difuzat de CNN spunea: “You can’t simulate what you’re feeling”. Evidenta acestei remarci nu mai trebuie discutata. Insa problematica care ar trebui ridicata este: cat din ceea ce vedem e simulare si cat nu? Voyeur-ismul exacerbat practicat de televiziuni te pune in imposibilitatea de a mai face distinctia intre sinceritate si transformare sentimentala, ceea ce duce la o aberatie umana. Lumea s-a transformat intr-o inlantuire de piese de teatru-gigant in care fiecare isi joaca rolul, cu scopul imediat de a-si gasi drumul spre o alta scena mai bine construita. Dimineata ne punem masca, ne imbracam hainele luate din recuzita si pasim pe scena lumii noastre, sperand ca personajul nostru va lasa un gust dulceag auditoriului. Traim un soi de vedetism metafizic, ne lasam condusi de sfaturi date de “specialisti” – “x pasi spre o viata fericita” – si empatizam pana la identificare cu “modele” vazute la televizor. Pericolul imediat? O sa ajungem sa fim identici. O lume plina de oameni peste care s-a asternut linistea. O liniste infricosatoare bruiata doar de zgomote artificiale. De ce? Pentru ca nu mai avem ce sa ne povestim. Pentru ca avem aceleasi idei, aceleasi conceptii, aceleasi ganduri si pasiuni. Pentru ca autosuficienta ne e data de televizor si pentru ca doar in fata lui ne regasim. Pentru ca in tot ceea ce facem suntem “ghidati” de ceva exterior. Ne aruncam intr-o iluzie mintindu-ne ca e ceea ce ne-am dorit, simtindu-ne mizerabil in interior. Alex Leo Serban spunea: ”Simplify, simplify. Fii minimalist, fara a renunta sa fii hedonist. In asta consta, in fond, secretul: a-ti trai viata in functie de propriile standarde, facand ceea ce-ti place si, pe cale de consecinta, placandu-ti ceea ce faci.” Ar trebui sa ne dezbracam de piele si de organe si sa ne punem in fata oglinzii sa ne privim “interiorul”. Sa-l luam la intrebari si sa invatam de la el. Iar apoi sa actionam in functie de raspunsurile primite.

Flecuşeţe

Trăim într-o mare trăncăneală. Sună apocaliptic sau, să nu duc exagerarea dincolo de limite....sună dezarmant. Ne amăgim în conversaţii de doi lei care încep inevitabil cu "ce mai faci?" şi se termină invariabil cu o urare de "Să ai o zi/seară frumoasă" şi cu pseudo-promisiunea "Ne auzim"....Ce este între acestea - dorinţe de bine, întrebări, idei aruncate, chestiuni "de spirit şi/sau suflet" întrepătrunse cu vorbe aparent banale, încercări de autocunoaştere prin intermediul celuilalt....conversaţionalism diafan prin care se întrevede o încercare de a-ţi da un sens sau de a-ţi face partenerul într-ale conversaţiei să "te vadă"......conversăm pentru a nu tăcea....despre nimic, despre tot....tăcerea ni se pare "usturătoare" şi incomodă.....a tăcea şi a "degusta" un moment (care trece prea repede) este distopic şi inuman......Andrei Pleşu, într-un excelent articol din anul 2004 apărut în "Jurnalul Naţional" remarca: "Extrageţi din morişca zilnică toată această pălăvrăgeală şi ţara se va cufunda în linişte. Iar de la o vreme vom putea începe să gândim articulat.......". Poate că avem nevoie de un timp petrecut cu noi înşine. Să ne găsim, nu să ne dăm un sens. Utopic şi infantil, dar esenţial. Şi până la urmă dintr-o conversaţie ne ridicăm şi ne formăm o autosuficienţă prin persoana imediat apropiată. Un personaj dintr-un film ("Reality Bites") spunea profetic: "All we need is a cup of coffe and a good conversation." Şi totuşi aşa este!

Bruce Springsteen - The River (LIVE in NY)

Jam session

Să ai un vis! Acela să fie următorul: ai în faţă o masă de montaj şi ai un control total asupra vieţii. Şi încet încet deblochezi butonul de Fast Forward care pune lumea de azi în mişcare (până la urmă totul este viteză, mişcare continuă - fast.....) Şi începi să te joci cu efectele. În special cu cel de slow-motion. Şi transformi (retrospectiv) o clipă în ceva mai îndelungat. Şi începi să savurezi. Iei o senzaţie, o pui pe "canal" şi.....simţi mirosuri care te fac să întorci capul pentru că îţi amintesc de un zâmbet şi de un sărut, simţi gustul buzelor puţin înmuiate în alcool, simţi fiorul pe care îl trăiai în momentul în care ochii tăi au descoperit o altă privire imperfectă......te delectezi cu felul în care simţi o parte a nopţii, învăluit de extaz, înconjurat de ţigări şi cărţi, ascultând muzică, respirând în tandem alături de un alt trup şi făcând glume proaste.....te laşi aruncat (mai foloseşti şi efectul de "loop") în plăcerea cauzată de persoana care îţi deschide toate simţurile.....apoi începi să "tai" şi îţi construieşti filmul vieţii - momente, clipe, senzaţii primordiale, imperfecţiuni adorabile, discuţii pline de tâlc, euforii copilăreşti, momente "blurate", oameni frumoşi.......iar apoi.......totul e repetabil însă ireversibil nuanţat.
Căldură mare!

Gerontofobie

Ieri, o prietenă a fost muşcată de un câine comunitar. Dincolo de zăpăceala/incompetenţa specifică autorităţilor locale care, cu nesimţire, se laudă că fac şi că dreg, mai există acel factor uman concretizat de bătrânetul de pe la blocuri care, din lipsă de altceva sau pentru a-şi mai da un pic de culoare vieţii, se transformă în susţinători vehemenţi ai câinilor comunitari. Dacă există "îndrăzneala" ca autorităţile locale să trimită hingherii într-o anumită zonă pentru o "curăţire" de rigoare, se iscă un conflict de proporţii în care se folosesc următoarele arme: arătatul obrazului, apelul la milă, injuria, urletul, umbrela în cap, aruncatul pietrei etc. Ocrotirea câinilor comunitari se justifică: "Ce rău fac ei? Pe noi nu ne muşcă?" Păi ce să mai muşte? Sunt şi ei pretenţioşi probabil. Există, de asemenea, un partizanat incredibil în rândul bătrânetului. Deşi, aflaţi în confortul vieţii şi apartamentelor proprii, vecinii se bârfesc cu o ură incredibilă, în momentul când trebuie dusă o luptă (ilogică şi imorală) nu mai există limitări. Nu contează că nu se plac, important e că EI sunt înţelepţii blocului (înţelepciune dobândită o dată cu înaintarea în vârstă) şi doar EI sunt în măsură să judece treburile lumeşti şi să dea verdictul. Dacă ai ghinionul să fii de partea cealaltă a baricadei, eşti blestemat. Toată viaţa lor (că tu ai un pic mai mult de trăit) se vor uita urât la tine, te vor vorbi numai de rău (doar nu credeai că de bine!), ţi se vor pune în cârcă toate relele din lume, vei fi factorul ontologic care generează toate nenorocirile vieţii....Există o maximă - "Cine n-are bătrâni, să-şi cumpere!". Eu zic că ar trebui să fim un pic mai selectivi.


Mai vreau să menţionez un episod cu bătrânetul, plasat acum în haosul sufocant al mijloacelor de transport în comun. Dincolo de faptul că, dacă "îndrazneşti" sa fii tânăr şi să stai jos în faţa unui bătrân, vei simţi o privire arzătoare care îţi sfredeleşte întreaga făptură, am observat zilele trecute un episod pe cât de amuzant, pe atât de grotesc-imbecil. O bătrânică stătea pe scaun în tramvai înnebunită de căldură. Urcă un cuplu ce părea mai în vârstă decât batrânica ce şi-a câştigat pe bună dreptate locul, şi se postează în faţa ei. Ura din privirile bătrânilor ce stăteau în picioare a trecut peste orice limite ale bunului simţ. Practic au înghiţit-o din priviri pe biata doamnă. Păreau că spun: "Auziţi doamnă? Noi avem 75 de ani, dumneavoastră aveţi doar 72! E o diferenţă totuşi!" Nu vreau să fiu anarhic, dar ar trebui instituit statul în casă cu uşile baricadate pentru bătrânetul nostalgic după vremurile ceauşiste care trăieşte sub impresia că doar lor li se cuvine totul.Să ne gândim de două ori înainte să facem alegerea între două opţiuni morale. Sau.........e doar o opinie.

Citez, deci exist!!

Navigând din blog în blog, am dat peste unul foarte interesant. Un post genial pe care vreau să-l citez, deoarece mi s-a părut minunat:

"Lasand la o parte ridicoul toalelor greoaie, coroanelor si diademelor, al castei cu sange albastru si boli genetice transmise din generatie in generatie, mie nu imi place monarhia dintr-un motiv foarte simplu: nu pot sa concep ca cineva sa se nasca direct sef. Macar asa, teoretic."

:-)))

Star Wars on accordion

Soundtrackul de la "Star Wars" cantat la acordeon.....genial:-)

ZZ Top: la Grange live

"Barbosii" preferati :-))

Under Byen

Trupă daneză veche de vreo 11 ani. „Cea mai bună trupă din Danemarca, probabil cea mai bună din lume" – cel puţin aşa a fost descrisă de David Fricke, unul dintre condeiele de bază de la publicaţia Rolling Stone, care a descoperit-o în 2002 la un festival de muzică din Danemarca. Cei opt membri ai trupei erau deja la al doilea album, iar unul dintre concertele din 2003 care a dublat lansarea albumului a aterizat live la BBC, în legendarul show al lui John Peel. Al treilea album, scos în 2006 sub titlul criptic de Af Samme Stof Som Stof (Same Fabric as Fabric), e primul album Under Byen lansat oficial în America, iar cea mai bună recomandare vine tot de la Fricke: „Dacă înregistrările timpurii sunau a Portishead asediată de Sugarcubes, noul album pare că-şi imaginează ce s-ar fi întîmplat dacă Sigur Ros şi-ar fi pus în minte să cînte în stil Black Sabbath. Chiar dacă versurile sînt în daneză, magia lunii pline n-are nevoie de nici o traducere." Altfel spus, există poezie întunecată, accentuată de bizareria orchestrală în care vioara, violoncelul, clopotele şi sunete ca de fierăstrău se topesc în percuţii metalice brutale şi pian tandru; există extravaganţă cinematică, căderi de tensiune şi electroşocuri regenerante; şi, mai presus de toate, există vocea şoptită – ca de copil care a pus gînd rău lumii – a Henriettei Sennenvaldt. Explozie şi implozie, vis şi coşmar, crescendo şi downtempo, minimalism electro şi grandoare simfonică la un loc – dovadă şi această piesă sinuoasă şi epică de peste 7 minute (Den Her Sang Hander Om At Få Det Bedste Ud Af Det), probabil cea mai bună de pe un album unitar aproape fără cusur.

Text - revista RE:Publik

Cinemascop

Deschizi winamp-ul şi cauţi o piesă care să rezoneze cu starea ta de spirit. Sau poate cauţi o piesă care să te scoată din "haosul" sentimentalo-cognitiv pe care îl încerci. Rememorezi suita de clipe care îţi compun viaţa şi trăieşti prin deliciul detaliilor. Încerci să spui ceva inteligent pentru că ţi se pare că doar aşa laşi o impresie bună. Aprinzi o ţigară şi încerci să nu dai fumul pe ceilalţi. Priveşti în gol şi te pierzi de tot. Ridici privirea şi vezi un om frumos. Călătoreşti imaginar prin rânduri paralele de litere imperfecte. Savurezi o conversaţie şi ai vrea să nu se mai termine, chiar dacă de abia îţi mai ţii ochii deschişi. Te prinde furtuna în oraş şi priveşti amuzat cum toţi din jurul tău se sperie. Îţi bei cafeaua dimineaţa şi te bucuri că eşti "formatat" de gânduri. Îţi faci loc prin perdeaua de fum să-l vezi pe cel din capătul mesei. Arunci o idee şi speri să atingă. Cauţi în priviri percepţia celuilalt. Îţi potriveşti hainele cu o anumită conjuctură. Te bucuri că ai smuls un zâmbet, dar nu ţi se pare că ai fost amuzant. Adori tăcerea pentru că nu mai trebuie să spui nimic, deşi simţi că îţi face rău. Îţi redecorezi apartamentul crezând că aşa dai un sens existenţei. Cauţi neîncetat "sufletul pereche" şi te loveşti de catalogări psihologice. Găseşti răspunsuri într-un film, dar te îndepărtezi de viaţă. O mângâi pe păr şi simţi că ţii în palmă tainele universului..........

Acum, mai mult ca oricând, îmi vine în minte replica de început din High Fidelity: "Did I listen to pop music cause I was miserable or was I miserable because I listen to pop music".

Counting Crows - Round Here

"Isme"

În excelenta sa carte, "Năravuri româneşti-Texte de atitudine", Ruxandra Cesereanu făcea o pseudo-antologie descriptivă a omului nou ce a renăscut din comunism - altfel spus, a românului în post-comunism. Astfel, categorisirea era următoarea: Licheaua, lingăul, impostorul, furunculul, animalul şi vaca blondă. Deşi ar putea părea puţin groteşti definiţiile, este necesar să citeşti cartea ca să vezi că de fapt are dreptate. Dar nu voiam să ma transform în avocatul scrierilor Ruxandrei Cesereanu.

Ar fi necesară o enumerare a "echipamentelor tehnice" a românului din post-comunism, sau, mai bine zis, a acelor accesorii specifice şi a "acţiunilor" preferate ale românului din post-comunism. Iacătă-le:
tricoul "De puta madre" (neapărat poleit cu imitaţii de aur şi neapărat negru), treningul purtat ca accesoriu de lux, adidaşii nike cu "arcuri", un accesoriu din brandul "D&G" sau "Armani", plimbarea (repet - PLIMBAREA) prin Mall, maneaua, freza "mohawk" (parcă aşa se scrie), fiţa, sclifosenia, englezismele, mersul la cumpărături în Italia sau în Spania, BMW-ul, burta (şi la antipod - mersul la "tras de fiare" ca bezmeticul/ca), parfumurile furate, spiritul de mahala, behăitul, chiţăitul şi mieunatul, efeminarea, băutul de cafea (ca idee - nu ca plăcere - mulţi din cei care o beau o detestă - dar e de bonton şi "se poartă":-) ), hi5-ul (sunt vinovat:-)), unghiile false, solarul, piercingul (nu în toate cazurile), ochelarii de vedere (!sic), "mersul la facultate", empatia cu reality-show-ul şi......o să mai revin.