Bufoniada

Dupa atacul de la 11 septembrie asupra World Trade Center-ului din New York, un martor ocular difuzat de CNN spunea: “You can’t simulate what you’re feeling”. Evidenta acestei remarci nu mai trebuie discutata. Insa problematica care ar trebui ridicata este: cat din ceea ce vedem e simulare si cat nu? Voyeur-ismul exacerbat practicat de televiziuni te pune in imposibilitatea de a mai face distinctia intre sinceritate si transformare sentimentala, ceea ce duce la o aberatie umana. Lumea s-a transformat intr-o inlantuire de piese de teatru-gigant in care fiecare isi joaca rolul, cu scopul imediat de a-si gasi drumul spre o alta scena mai bine construita. Dimineata ne punem masca, ne imbracam hainele luate din recuzita si pasim pe scena lumii noastre, sperand ca personajul nostru va lasa un gust dulceag auditoriului. Traim un soi de vedetism metafizic, ne lasam condusi de sfaturi date de “specialisti” – “x pasi spre o viata fericita” – si empatizam pana la identificare cu “modele” vazute la televizor. Pericolul imediat? O sa ajungem sa fim identici. O lume plina de oameni peste care s-a asternut linistea. O liniste infricosatoare bruiata doar de zgomote artificiale. De ce? Pentru ca nu mai avem ce sa ne povestim. Pentru ca avem aceleasi idei, aceleasi conceptii, aceleasi ganduri si pasiuni. Pentru ca autosuficienta ne e data de televizor si pentru ca doar in fata lui ne regasim. Pentru ca in tot ceea ce facem suntem “ghidati” de ceva exterior. Ne aruncam intr-o iluzie mintindu-ne ca e ceea ce ne-am dorit, simtindu-ne mizerabil in interior. Alex Leo Serban spunea: ”Simplify, simplify. Fii minimalist, fara a renunta sa fii hedonist. In asta consta, in fond, secretul: a-ti trai viata in functie de propriile standarde, facand ceea ce-ti place si, pe cale de consecinta, placandu-ti ceea ce faci.” Ar trebui sa ne dezbracam de piele si de organe si sa ne punem in fata oglinzii sa ne privim “interiorul”. Sa-l luam la intrebari si sa invatam de la el. Iar apoi sa actionam in functie de raspunsurile primite.