Flecuşeţe

Trăim într-o mare trăncăneală. Sună apocaliptic sau, să nu duc exagerarea dincolo de limite....sună dezarmant. Ne amăgim în conversaţii de doi lei care încep inevitabil cu "ce mai faci?" şi se termină invariabil cu o urare de "Să ai o zi/seară frumoasă" şi cu pseudo-promisiunea "Ne auzim"....Ce este între acestea - dorinţe de bine, întrebări, idei aruncate, chestiuni "de spirit şi/sau suflet" întrepătrunse cu vorbe aparent banale, încercări de autocunoaştere prin intermediul celuilalt....conversaţionalism diafan prin care se întrevede o încercare de a-ţi da un sens sau de a-ţi face partenerul într-ale conversaţiei să "te vadă"......conversăm pentru a nu tăcea....despre nimic, despre tot....tăcerea ni se pare "usturătoare" şi incomodă.....a tăcea şi a "degusta" un moment (care trece prea repede) este distopic şi inuman......Andrei Pleşu, într-un excelent articol din anul 2004 apărut în "Jurnalul Naţional" remarca: "Extrageţi din morişca zilnică toată această pălăvrăgeală şi ţara se va cufunda în linişte. Iar de la o vreme vom putea începe să gândim articulat.......". Poate că avem nevoie de un timp petrecut cu noi înşine. Să ne găsim, nu să ne dăm un sens. Utopic şi infantil, dar esenţial. Şi până la urmă dintr-o conversaţie ne ridicăm şi ne formăm o autosuficienţă prin persoana imediat apropiată. Un personaj dintr-un film ("Reality Bites") spunea profetic: "All we need is a cup of coffe and a good conversation." Şi totuşi aşa este!