Genialul nevrotic

Pe 1 august revista The Time a publicat un interviu cu Woody Allen - genialul regizor-filosof-teoretician al cotidianului. Iata-l aici:

WOODY ALLEN: Dreadful and astonishing. Two titanic film directors! Everyone here was shocked. Their work lives on, which just means their films are showing in a few places and sold on DVD. But the men are no longer with us, and that is tragic.

R.C.: But Bergman was 89, Antonioni 94. They had a great run, and you have to think they got to say what they had to say.

W.A.: Yes, they were not prematurely taken from our midst. Still, to me, the fact that it happens at all is sad, just terrible, tragic.

R.C.: Your connection with Bergman is well known. Did you know Antonioni at all?

W.A.: I knew him slightly and spent some time with him. He was thin as a wire and athletic and energetic and mentally alert. And he was a wonderful ping-pong player. I played with him; he always won because he had a great reach. That was his game.

R.C.: But it’s fair to say you’re first and foremost a Bergman guy, and that you have been for 50 years. There were a lot of young people in the ’50s who saw Bergman’s films — usually it was The Seventh Seal — and were overwhelmed with an almost religious conversion. And the doctrine of this religion was that film was an art.

W.A.: I agree. For me it was Wild Strawberries. Then The Seventh Seal and The Magician. That whole group of films that came out then told us that Bergman was a magical filmmaker. There had never been anything like it, this combination of intellectual artist and film technician. His technique was sensational.

R.C.: After long admiring Bergman, you finally met him, through Liv Ullmann, who had starred in many of his films and lived with him for a few years.

W.A.: He and I had dinner in his New York hotel suite; it was a great treat for me. I was nervous, I really didn’t want to go. But he was not at all what you might expect: the formidable, dark, brooding genius. He was a regular guy. He commiserated with me about low box-office grosses and women and having to put up with studios.

Later, he’d speak to me by phone from his oddball little island [Faro, where Bergman lived his last 40 years]. He confided about his irrational dreams: for instance, that he would show up on the set and not know where to put the camera and be completely panic-stricken. He’d have to wake up and tell himself that he is an experienced, respected director and he certainly does know where to put the camera. But that anxiety was with him long after he had created 15, 20 masterpieces.

R.C.: You knew he was Ingmar Bergman, but maybe he didn’t. He didn’t get to view his reputation from the outside.

W.A.: Exactly. The world saw him as a genius, and he was worrying about the weekend grosses. Yet he was plain and colloquial in speech, not full of profound pronunciamentos about life. Sven Nykvist [his cinematographer] told me that when they were doing all those scenes about death and dying, they’d be cracking jokes and gossiping about the actors’ sex lives.

R.C.: You worked with Nykvist on four films. And you seem to share Bergman’s work ethic.

W.A.: I copied some of that from him. I liked his attitude that a film is not an event you make a big deal out of. He felt filmmaking was just a group of people working. At times he made two and three films in a year. He worked very fast; he’d shoot seven or eight pages of script at a time. They didn’t have the money to do anything else.

R.C.: One reason that boys of a certain age were enthralled by Bergman’s films was that he had some of the world’s most beautiful and powerful actresses in his repertory company: Eva Dahlbeck, Harriet and Bibi Andersson, Ingrid Thulin, Gunnel Lindblom, Liv Ullmann, Lena Olin. These were major mesmerizers, and they all worked for him.

W.A.: He was obsessed with faces and had a wonderful way with women. He had an affinity for women that Tennessee Williams did. Some kind of closeness he felt. Their problems obsessed him.

R.C.: One difference there is that Tennessee Williams didn’t sleep with his leading ladies. Bergman was a famously imperious charmer, and had long liaisons with Harriet Andersson, then Bibi Andersson, then Liv Ullmann. There was a rumor that all seven actresses in his film All These Women were former Bergman mistresses.

W.A.: That would not surprise me because, as I heard it from Sven, that’s the way it was there. There was an enormous amount of socializing, and sexual and romantic escapades. It was a lighter situation than you would think. There’s so much feeling on the screen that you think he had to have a serious life. But he was a ladies’ man. He loved relationships with women.

R.C.: Many film critics assign Bergman to a lower rank because, they say, he makes filmed plays. I don’t see this as a limitation, but wouldn’t you agree that he was essentially a film writer who directed his own work?

W.A.: That could be said of me too. But you must also take a Bergman film like Cries and Whispers where there’s almost no dialogue at all. This could only be done on film. He invented a film vocabulary that suited what he wanted to say, that had never really been done before. He’d put the camera on one person’s face close and leave it there, and just leave it there and leave it there. It was the opposite of what you learned to do in film school, but it was enormously effective and entertaining.

R.C.: OK. So you think he’s great, and I think he’s great. But to many young people — I mean bright, film-savvy kids — he’s Ingmar Who? What relevance do his films have today?

W.A.: I think his films have eternal relevance, because they deal with the difficulty of personal relationships and lack of communication between people and religious aspirations and mortality, existential themes that will be relevant a thousand years from now. When many of the things that are successful and trendy today will have been long relegated to musty-looking antiques, his stuff will still be great.

R.C.: But not many artists worry about God’s silence these days. In the media the current battle is between militant believers and devout atheists. You get very few tortured agnostics.

W.A.: You’re right. That was his obsession. He was brought up religiously [his father was a Lutheran minister] and it wasn’t simply a question of atheism or not. He longed for the possibility of religious phenomenon. That longing tortured him his whole life. But in the end he was a great entertainer. The Seventh Seal, all those films, they grip you. It’s not like doing homework.

R.C.: If someone who hadn’t seen any of his films asked you to recommend just five, what would be your Bergman starter set?

W.A.: The Seventh Seal, Wild Strawberries, The Magician, Cries and Whispers and Persona.

R.C.: Many directors would be happy to have made just those five films.

W.A.: Or one of them.

Muzeu şi nesimţiri.....

Probabil una dintre cele mai importante expoziţii ale Muzeului de Artă din Timişoara a fost „Dominarea iraţionalului”, de Salvador Dali. Expoziţie cu pretenţii, muzeu cu pretenţii (de a deveni Muzeul Naţional). 125 de litografii originale şi patru fotocolaje, postate pe simezele muzeului şi-au aşteptat vizitatorii. Lucrările sunt absolut geniale, organizarea grobiană.

Încă de la intrare te loveşti de aceleaşi funcţionare acre, uitate de vreme şi de conducere în acelaşi post, probabil tocmai datorită faptului că s-au obişnuit prea mult cu starea lor de acreală şi cu salariul mizer ca să mai ridice vreo pretenţie. Ca student (tânăr) iubitor de artă ai aştepta să fii încurajat şi întâmpinat cu bună-voinţă. Eh, probabil că în alte părţi se întâmplă chestiunile astea. La noi nu. Dacă la celelalte expoziţii există o reducere pentru studenţi, pentru Salvador Dali, reducere au doar pensionarii (sic!). Probabil de aici şi media de vârstă de la noi din ţărişoara. Pentru că, absolut normal, tinerii îşi fac bagajele şi pleacă spre alte meleaguri. Trăiască bătrânetul – viitorul trecut al ţării. Dincolo de aspectele de acest gen, te loveşti de ziduri pătate de igrasie, crăpate (n.b. Muzeul e renovat de curând – renovare ce a durat mulţi ani).......

Probabil că directorul muzeului Marcel Tolcea e prea ocupat cu afaceri de alt gen sau cu aerele de boemie ca să realizeze că organizarea unei expoziţii trebuie făcută cu pasiune şi sârguinţă. Trebuie lucrat puţin, trebuie să vezi şi partea culturală a evenimentului, nu doar partea materială şi să ieşi cu ea în faţă: „Daca, oriunde in Europa, pretul de intrare la o astfel de expozitie este de 90 de euro, biletul la Muzeul de Arta din Timisoara este de trei euro”, spune directorul. Mentalităţi socialiste, tipice chestiunilor ce ţin de statul român. Dacă până şi partea culturală iese ca dracu……unde mai e de căutat soluţia? Să scoatem puţin capul din cutiuţă şi să realizăm că revoluţia a fost acum 17 ani. Să-i punem pe vinovaţi în faţa adevărului, să-i recunoaştem, să luăm măsurile şi să evoluăm. Dar s-o facem odată. Pentru că se întâmplă prea multe rahaturi (culmea - vizibile) şi noi stăm cu mâinile în buzunare şi cu o privire tâmpă de nepăsare. Să ne modelăm singuri istoria şi să nu-i mai lăsăm pe alţii s-o facă.

Iad şi comunism - Fenomenul Piteşti

Farâme şi subiectivitate, dezinformare şi relativitate – acestea ar fi câteva din caracteristicile ce stau la baza construcţiei istoriei moderne ale României. Am uitat sau nici măcar nu ne-am informat. Ceea ce frizează imbecilizarea. Dincolo de acestea, salut concretizarea unei munci excelente axată pe o direcţie (în sfârşit) REALĂ, apărută în multe volume care se găsesc în toate librăriile: seria „Memorialul durerii”, cărţile Ruxandrei Cesereanu, volumele lui Vladimir Tismăneanu, campania de „demascare” a foştilor securişti şi/sau turnători iniţiată de „Academia Caţavencu” – ar fi bine să fie învăţată pe derost – etc.....

Probabil cea mai puternică mărturie a comunismului şi a laturii sale satanico-inumane se regăseşte în genialul volum „Fenomenul Piteşti” al lui Virgil Ierunca, o carte-document înfiorătoare. Dacă încercăm o construcţie teoretică etapizată, sistemul era în felul următor: turnătoria, arestarea, puşcăria, tortura, moartea sau nebunia – sau ieşirea cu bine (sic!) şi continuarea luptei anti-comuniste.

Însă ceea ce s-a petrecut în închisoarea Piteşti, între 1949 – 1952, a atins apogeul dezumanizării şi al grotescului. Torturi interminabile, scufundări până la leşin în excremente, bătăi până la inconştienţă....etc...toate acestea puse sub titlul grobian - „proces de reeducare”. Deţinuţii erau puşi să tortureze alţi deţinuţi, era interzisă orice formă de comunicare, totul era un cerc diavolesc cu iz de moarte (deşi deţinuţii erau ţinuţi sub strictă supraveghere sa nu se sinucidă ca să poată fi torturaţi). De ce? Pentru că erau studenţi care nu s-au „aliat” regimului sau au „uneltit” împotriva lui. Şi nici nu poţi arunca vina pe torturaţii care au devenit la rândul lor călăi. Şi o să argumentez printr-un pasaj înfricoşător din volumul lui Virgil Ierunca: una din torturi era următoarea –torturaţii erau obligaţi să mănânce fecale şi, după ce vomau, li se înfunda voma în gât. „Unul dintre aceşti "botezaţi" căruia i se aplicase sistematic tortura ajunsese la un automatism care l-a ţinut vreo două luni de zile: mergea în fiecare dimineaţă şi-şi băga singur capul în hârdău, spre hazul reeducatorilor.” Şi acestea sunt doar fragmente extrem de mici din abominabilul proces.

Două nume apasă greu: generalul Nikolski, comandantul suprem al Securităţii Româneşti timp de şaisprezece ani – cel care a venit cu diavolasca idee a procesului de reeducare – şi Eugen Ţurcanu – cel care a aplicat-o. Întrebarea care pluteşte ca un fum negru şi încărcat de oameni ucişi sau schinguiţi e următoarea: câţi dintre actualii „demnitari”, oameni din conducere, vecini, cunoscuţi sau români pur şi simplu au luat parte la asemenea evenimente? Câţi au „turnat” generând astfel de chinuri?

Recomand cartea lui Virgil Ierunca pentru a primi o palmă, pentru a „vedea” (poate pentru prima dată) limpede, pentru a-ţi ridica întrebări, pentru a plânge......Recomand o lumânare aprinsă şi un o clipă de tăcere apăsătoare pentru cei ce au avut CURAJ. Şi de asemenea: e mai mult decât esenţial să ne cunoaştem istoria recentă....e necesar un proces exhaustiv al comunismului (deşi Băsescu a condamnat oficial comunismul sub huiduielile grotescului cu aspect porcin „turnător” Vadim Tudor – iar faptul că a fost turnător a pus în mişcare roata unsă a sistemului comunist– de ce nu ridică acest fapt întrebări oare?)....e necesar.......să nu uităm.....sau să învăţăm....

Citez, deci exist!(partea a II-a)

Un post mişto de pe blogul lui Răzvan Exarhu:

"m-am reîntâlnit cu colegii de liceu şi am auzit o expresie pe care o admir mult: dar arăţi bine….

în rest, la concert la stones l-am văzut pe tatăl meu (70 de ani) plângând de bucurie şi asta se traduce simplu:

dar arăţi fericit."

:-))

Venus

„Venus” avea toate şansele să devină ceea ce a fost „About Schmidt” pentru Jack Nicholson – un film cu şi despre talentul actoricesc al lui Peter O’Toole. Şi poate pe de o parte aşa şi este. Deşi Roger Michell reuşeşte ceea ce Alexander Payne a ratat – să treacă totul printr-un sistem de cernere diegetic, lăsându-ţi ţie ultimul cuvânt şi ultima concluzie.

Story-line-ul: Maurice (Peter O’Toole) – actor care trăieşte acum din roluri „second hand” şi din favoruri, îşi împarte ultimii ani de viaţă cu bunul său prieten Ian (Leslie Phillips) – valsând printre doze de umor, pastile, alcool şi muzică clasică. E o agonie diafană, un sfârşit de drum, un caleidoscop uman. La fel ca zeiţa frumuseţii – Venus(Jodie Whittaker) apare în film pentru a tulbura şi a copleşi.

Filmul distorsionează cu entuziasm componentele unei relaţii de dragoste, îngroaşă şi reduce, revoluţionează şi răsuceşte, devenind un Velásquez (La Venus del espejo) amoros, în care perspectivele celor câteva personaje principale se chinuie să se îmbuce perfect, nu reuşesc şi se dărâmă, împrastiindu-se zglobiu intr-o grămadă absurdă din care nu se mai poate ghici decât o imensă dragoste de viaţă. (“Ce minunate erau zilele când mă duceam la Paris să beau o bere şi mă trezeam în Corsica, când plecam de acasă după un pachet de ţigări şi mă mai întorceam după o lună!").

Filmul este o ciocnire cinemascopică, accentuată de planuri-detaliu ce îţi taie respiraţia. Felul în care camera fixează alternativ chipul răvăşit (dar cu o privire la fel de seducătoare ca în tinereţile sale) al lui Maurice….alunecând apoi la polul opus pe carnaţia catifelată a micuţei zeiţe - e absolut halucinant. Iar testamentul final al filmului - Ce ne face să ne simţim vii? Dorinţa, răspunde filmul lui Michell. Setea de frumuseţe. Foamea de forme. – Iar Maurice exclamă : “Mi-a plăcut plăcerea”. Recomand şi foarte recomand.

tom waits- Chocolate Jesus

Tom Waits - minunat, genial si....multe altele...:-)

Hai la PLAI!

Pentru detalii www.plai.ro

Bufoniada

Dupa atacul de la 11 septembrie asupra World Trade Center-ului din New York, un martor ocular difuzat de CNN spunea: “You can’t simulate what you’re feeling”. Evidenta acestei remarci nu mai trebuie discutata. Insa problematica care ar trebui ridicata este: cat din ceea ce vedem e simulare si cat nu? Voyeur-ismul exacerbat practicat de televiziuni te pune in imposibilitatea de a mai face distinctia intre sinceritate si transformare sentimentala, ceea ce duce la o aberatie umana. Lumea s-a transformat intr-o inlantuire de piese de teatru-gigant in care fiecare isi joaca rolul, cu scopul imediat de a-si gasi drumul spre o alta scena mai bine construita. Dimineata ne punem masca, ne imbracam hainele luate din recuzita si pasim pe scena lumii noastre, sperand ca personajul nostru va lasa un gust dulceag auditoriului. Traim un soi de vedetism metafizic, ne lasam condusi de sfaturi date de “specialisti” – “x pasi spre o viata fericita” – si empatizam pana la identificare cu “modele” vazute la televizor. Pericolul imediat? O sa ajungem sa fim identici. O lume plina de oameni peste care s-a asternut linistea. O liniste infricosatoare bruiata doar de zgomote artificiale. De ce? Pentru ca nu mai avem ce sa ne povestim. Pentru ca avem aceleasi idei, aceleasi conceptii, aceleasi ganduri si pasiuni. Pentru ca autosuficienta ne e data de televizor si pentru ca doar in fata lui ne regasim. Pentru ca in tot ceea ce facem suntem “ghidati” de ceva exterior. Ne aruncam intr-o iluzie mintindu-ne ca e ceea ce ne-am dorit, simtindu-ne mizerabil in interior. Alex Leo Serban spunea: ”Simplify, simplify. Fii minimalist, fara a renunta sa fii hedonist. In asta consta, in fond, secretul: a-ti trai viata in functie de propriile standarde, facand ceea ce-ti place si, pe cale de consecinta, placandu-ti ceea ce faci.” Ar trebui sa ne dezbracam de piele si de organe si sa ne punem in fata oglinzii sa ne privim “interiorul”. Sa-l luam la intrebari si sa invatam de la el. Iar apoi sa actionam in functie de raspunsurile primite.

Flecuşeţe

Trăim într-o mare trăncăneală. Sună apocaliptic sau, să nu duc exagerarea dincolo de limite....sună dezarmant. Ne amăgim în conversaţii de doi lei care încep inevitabil cu "ce mai faci?" şi se termină invariabil cu o urare de "Să ai o zi/seară frumoasă" şi cu pseudo-promisiunea "Ne auzim"....Ce este între acestea - dorinţe de bine, întrebări, idei aruncate, chestiuni "de spirit şi/sau suflet" întrepătrunse cu vorbe aparent banale, încercări de autocunoaştere prin intermediul celuilalt....conversaţionalism diafan prin care se întrevede o încercare de a-ţi da un sens sau de a-ţi face partenerul într-ale conversaţiei să "te vadă"......conversăm pentru a nu tăcea....despre nimic, despre tot....tăcerea ni se pare "usturătoare" şi incomodă.....a tăcea şi a "degusta" un moment (care trece prea repede) este distopic şi inuman......Andrei Pleşu, într-un excelent articol din anul 2004 apărut în "Jurnalul Naţional" remarca: "Extrageţi din morişca zilnică toată această pălăvrăgeală şi ţara se va cufunda în linişte. Iar de la o vreme vom putea începe să gândim articulat.......". Poate că avem nevoie de un timp petrecut cu noi înşine. Să ne găsim, nu să ne dăm un sens. Utopic şi infantil, dar esenţial. Şi până la urmă dintr-o conversaţie ne ridicăm şi ne formăm o autosuficienţă prin persoana imediat apropiată. Un personaj dintr-un film ("Reality Bites") spunea profetic: "All we need is a cup of coffe and a good conversation." Şi totuşi aşa este!

Bruce Springsteen - The River (LIVE in NY)

Jam session

Să ai un vis! Acela să fie următorul: ai în faţă o masă de montaj şi ai un control total asupra vieţii. Şi încet încet deblochezi butonul de Fast Forward care pune lumea de azi în mişcare (până la urmă totul este viteză, mişcare continuă - fast.....) Şi începi să te joci cu efectele. În special cu cel de slow-motion. Şi transformi (retrospectiv) o clipă în ceva mai îndelungat. Şi începi să savurezi. Iei o senzaţie, o pui pe "canal" şi.....simţi mirosuri care te fac să întorci capul pentru că îţi amintesc de un zâmbet şi de un sărut, simţi gustul buzelor puţin înmuiate în alcool, simţi fiorul pe care îl trăiai în momentul în care ochii tăi au descoperit o altă privire imperfectă......te delectezi cu felul în care simţi o parte a nopţii, învăluit de extaz, înconjurat de ţigări şi cărţi, ascultând muzică, respirând în tandem alături de un alt trup şi făcând glume proaste.....te laşi aruncat (mai foloseşti şi efectul de "loop") în plăcerea cauzată de persoana care îţi deschide toate simţurile.....apoi începi să "tai" şi îţi construieşti filmul vieţii - momente, clipe, senzaţii primordiale, imperfecţiuni adorabile, discuţii pline de tâlc, euforii copilăreşti, momente "blurate", oameni frumoşi.......iar apoi.......totul e repetabil însă ireversibil nuanţat.
Căldură mare!

Gerontofobie

Ieri, o prietenă a fost muşcată de un câine comunitar. Dincolo de zăpăceala/incompetenţa specifică autorităţilor locale care, cu nesimţire, se laudă că fac şi că dreg, mai există acel factor uman concretizat de bătrânetul de pe la blocuri care, din lipsă de altceva sau pentru a-şi mai da un pic de culoare vieţii, se transformă în susţinători vehemenţi ai câinilor comunitari. Dacă există "îndrăzneala" ca autorităţile locale să trimită hingherii într-o anumită zonă pentru o "curăţire" de rigoare, se iscă un conflict de proporţii în care se folosesc următoarele arme: arătatul obrazului, apelul la milă, injuria, urletul, umbrela în cap, aruncatul pietrei etc. Ocrotirea câinilor comunitari se justifică: "Ce rău fac ei? Pe noi nu ne muşcă?" Păi ce să mai muşte? Sunt şi ei pretenţioşi probabil. Există, de asemenea, un partizanat incredibil în rândul bătrânetului. Deşi, aflaţi în confortul vieţii şi apartamentelor proprii, vecinii se bârfesc cu o ură incredibilă, în momentul când trebuie dusă o luptă (ilogică şi imorală) nu mai există limitări. Nu contează că nu se plac, important e că EI sunt înţelepţii blocului (înţelepciune dobândită o dată cu înaintarea în vârstă) şi doar EI sunt în măsură să judece treburile lumeşti şi să dea verdictul. Dacă ai ghinionul să fii de partea cealaltă a baricadei, eşti blestemat. Toată viaţa lor (că tu ai un pic mai mult de trăit) se vor uita urât la tine, te vor vorbi numai de rău (doar nu credeai că de bine!), ţi se vor pune în cârcă toate relele din lume, vei fi factorul ontologic care generează toate nenorocirile vieţii....Există o maximă - "Cine n-are bătrâni, să-şi cumpere!". Eu zic că ar trebui să fim un pic mai selectivi.


Mai vreau să menţionez un episod cu bătrânetul, plasat acum în haosul sufocant al mijloacelor de transport în comun. Dincolo de faptul că, dacă "îndrazneşti" sa fii tânăr şi să stai jos în faţa unui bătrân, vei simţi o privire arzătoare care îţi sfredeleşte întreaga făptură, am observat zilele trecute un episod pe cât de amuzant, pe atât de grotesc-imbecil. O bătrânică stătea pe scaun în tramvai înnebunită de căldură. Urcă un cuplu ce părea mai în vârstă decât batrânica ce şi-a câştigat pe bună dreptate locul, şi se postează în faţa ei. Ura din privirile bătrânilor ce stăteau în picioare a trecut peste orice limite ale bunului simţ. Practic au înghiţit-o din priviri pe biata doamnă. Păreau că spun: "Auziţi doamnă? Noi avem 75 de ani, dumneavoastră aveţi doar 72! E o diferenţă totuşi!" Nu vreau să fiu anarhic, dar ar trebui instituit statul în casă cu uşile baricadate pentru bătrânetul nostalgic după vremurile ceauşiste care trăieşte sub impresia că doar lor li se cuvine totul.Să ne gândim de două ori înainte să facem alegerea între două opţiuni morale. Sau.........e doar o opinie.

Citez, deci exist!!

Navigând din blog în blog, am dat peste unul foarte interesant. Un post genial pe care vreau să-l citez, deoarece mi s-a părut minunat:

"Lasand la o parte ridicoul toalelor greoaie, coroanelor si diademelor, al castei cu sange albastru si boli genetice transmise din generatie in generatie, mie nu imi place monarhia dintr-un motiv foarte simplu: nu pot sa concep ca cineva sa se nasca direct sef. Macar asa, teoretic."

:-)))

Star Wars on accordion

Soundtrackul de la "Star Wars" cantat la acordeon.....genial:-)

ZZ Top: la Grange live

"Barbosii" preferati :-))