Cum să te faci de Poştă

Mitul scârboşeniilor ce lucrează (sau se fac că lucrează) la ghişeele introduse cu indiferenţă de stat în Poşta Română...e arhi-cunoscut şi nu merită a fi menţionat. Dar nu mă pot abţine şi, cu mâini tremurânde, şi nervi paranoici, tastez acest post.

Acum mulţi ani, trăiam sub papucul iluziei, că doar scârboşeniile de la mine din oraş sunt aşa cum le-a lăsat mămica lor în această viaţă dulce şi mirobolantă. Însă, în orice oraş m-aş fi aflat, karma mă trimitea poruncitor spre Poşta Română. Unde...aceeaşi poveste, dar cu alte protagoniste.

Astăzi, dimineaţa devreme, mă trezesc în sunete cristaline şi extrem de insistente...soneria ce stă postată discret deasupra uşii urla de o dureau măselele (după care şi-a împachetat lucrurile şi şi-a dat demisia spunându-mi că nu mai poate lucra în zgomotul ăsta). Deschid buimac uşa...şi în ea stătea „poştat” un bărbat mignion, purtând o mustaţă ca eternul cioban nihilist. Îmi spune că e Poşta (voi care credeţi că Poşta e o instituţie, vă înşelaţi...e doar un cioban nihilist cu mustaţă şi cu multă energie) şi că am primit un colet...aşadar să mă prezint la ghişeele cu scârboşeniile din dotare. Deoarece aşteptam de mult coletul de la Polirom (veşnica încetineală cu care se mişcă e deja uzitată...şi mi-e deja lehamite să o mai abordez), am făcut duşul de rigoare, am băut cafeaua ce îmi însoţeşte dimineţile, m-am înarmat cu răbdare şi curaj şi am plecat spre Poşta Română.

Am dat de o coadă colosală. M-am aşezat la rând ca un căţel dresat şi am aşteptat cuminte. Scârboşenia urla, dădea din mâini, privea paranoic, scuipa, făcea spume, se bâlbâia ş.a.m.d. Mi-am pus căştile în urechi şi l-am rugat pe Bon Scott să mă scoată din rahat. După jumătate de oră de aşteptat şi o încercare de a-mi ieşi din corporalitate, imaginându-mi duioşenii şi alte cele...ajung în faţa scârboşeniei...aceasta mă priveşte cu ură şi îmi spune că ea nu mai are timp, să merg la ghişeul următor. Răbdarea mi-a emigrat, nervii mi-au venit de prin străinătăţuri şi i-am şoptit printre dinţi că e imbecilă şi că nu îşi face meseria (cei din spatele meu au apelat la celebra: „Aşa ceva nu se poate”...iaca se poate...şi încă de mulţi ani). Mi-a spus că sunt nesimţit. I-am spus că e proastă. După care am rugat-o duios să mă lase să intru în spatele ghişeului, să îmi iau coletul...aşa, ca demonstraţie că nu durează mai mult de cinci minute...cu promisiunea de a plăti şi de a face toate formalităţile...că deh, şi o maimuţă poate face treaba respectivă. A plecat nervoasă...iar eu, m-am pus neputincios la următoarea coadă....unde...cu Bon Scott alături şi încercat de relativitatea einsteiniană...am reuşit să îmi iau coletul....

Pe această cale, doresc să îmi cer scuze scârboşeniei pe care am insultat-o (deşi sunt convins că nu ştie să citească)...într-adevăr, întregul proces a durat mai mult de cinci minute...deoarece, pe lângă încetineala cretinoidă a scârboşeniei nr.2, imprimanta se mişca sacadat şi chiar mi s-a părut că se uita urât la mine (ea imprimanta...că scârboşenia are privirea asta de când a avortat-o mama ei)....şi, deşi nu am cronometrat, sunt convins că mi-a listat factura în aproximativ un minut. Nah, că au molipsit şi imprimantele scârboşeniile. Sau Poşta e un fel de spaţiu din afara lumii, un soi de „Zonă Crepusculară” mioritică....unde imprimantele o iau razna, oamenii care intră sunt îmbrăţişaţi de nervi, scârboşeniile sunt acele vrăjitoare diabolice care ar face orice să distrugă orice urmă de bun simţ...iar ţie ţi se pare că un minut durează o oră iar Poşta (da, da...n-am uitat de ciobanul nihilist) e un cazan în fiebere, plin cu nesimţiri şi imbecilităţi retarde....

Aşa cum veşnicia s-a născut (zice-se) la sat, nesimţirea s-a născut la Poştă (despre prostie îl las pe Erasmus din Rotterdam să le zică...nu de alta, da le zice mai bine)....iar....iar....pe mine mă apucă groaza când mă gândesc că trebuie să îmi ajungă curând un pachet de la Humanitas...da’ nu mai muriţi odată, fir-aţi a dracu’ de scârboşenii!!!???